Silviu Somesanu

Atunci nopțile vor fi albe aurorele se vor vărsa pe râuri una spre alta, lumină din izvoare pământul. Culori de curcubeu vor înfășura după umeri, cerul, nu se va simți mirosul de

Cum se poate să cauți răspuns la lipsa de aripi învinuind păsările pentru furt? Toată această invidie te aruncă în hăul nebuniei unde te lovești de propria ignoranță ca o piatră de altă

Iar pasărea venită din paradis în ținuturi mai ostile melodioase triluri învață altă inimă împrumutând. Cu nimic nu mă mai saturi pădurea grădină nu-mi faci, de întunericul respiră din

Înfricoșător cu o glugă neagră și țuguiată pe cap te lasă cu respirația tăiată câteva clipe, prinde vorbă cu tine, fără bună dispoziție, nu răspuzi și o apuci în altă direcție, vrei să fugi dar

Nu mă mai respinge dragostea ei fierbinte ca sticla, lumina fuge desculță pe drumuri sperând c-o s-ajungă la timp în centrul vechi unde se fură întunericul. Și noaptea intră în case ca

Ea se învârte în cercuri tainice, vânează clipele cum sar peste praguri mai ceva ca apele zăgazurile de nu se mai stăpânește, mă ascute pe coasa durerii cu sufletul întors în vechile

Lângă tine se închide timpul în cerc având marii dubii că nu urcă-n spirală, gândurile mele se mulează pe liniile curbe privindu-le cu admirație cum toate părțile trupului le rotunjesc, de

Dimineața îți va deschide orizontul convex cât trecerea printr-un arc de triumf cu mândria purtată pe umeri. Străzile vor defila sub semnul de steag, se va mărșălui prin ele viteaz în pas

Tu, ce te naști din lumi dăruite în spate stă cineva de veghe, poți să te înalți cât e de înălțat înțelegând minunea alcătuirii, porti ca stăpânul ochi dar văd prea puțin și încerci să-i faci

În marile grote ale universului sunt găuri negre cu treceri dintr-o galaxie în alta, tunel de lumină în goluri de timp făcând totul flexibil în drumul spre stele. Pulsează prin spații sferele

Uneori cioplit în lemnul verde al durerii zăvor cu creste ascuns închid hrubele vinului sub deal roditor. Licoarea galben-verzuie și rubinie sub impulsul adâncirii divine dau cu zaruri

Nu e vremea să-ți întorci fața dacă cineva te-a lovit cu palma alungându-și mânia, pofta de răzbunare umflă sângele-n vene. Cel mai cuminte renunță, caută-n tăcere resemnarea

Cuvintele-s coapte, au miros de pâine cu miez aburind și proaspăt de poem mestecat în vorbe moi și flămânde, zvon poetic, zbor spre înalt. Învelit în matase de muze secrete sevele gândului

Dragostea iese-n cale printr-o întâmplare, îți cade pe ochi ca o perdea prin care nu se vede nimic și orbecăi cu plăcere prin labirintul ei. Copil naiv împart dorințele cu tine, le înfășor pe

Versul îl nasc cu smalț pe cuvinte, un tăiș de coasă prin ierburi la răsăritul soarelui, fără ca ochii să pună geană pe geană. Uneori se-nfiripă cum cântecul plimbând sunetele pe portativul

Venind ca un pelerin risipitor cu toată istoria pe umeri, dă semne de înțelept în genunchi căzând la fiecare biruință ce-și face loc în suflet. În zilele setoase semințe de rod seamănă prin

Gândul ce mă ține deasupra de umbre nu se aude, nu se vede, dar știe totul, unge cu mirul sfânt osul de înger sub umerii ce poartă dezinvolt aripile. Tu te acoperi cu puteri

Din margine se aleargă spre altă margine, se scutură păcatele din oameni, se deschid porțile spre alte lumi și nimeni nu moare de foame. E foarte rentabil să te prefaci erou ieșit din cercul

În acest sfinx mă regăsesc împietrit pe un munte, muntele împietrindu-l. Zăpada, o limbă a iernii pe sfârșite vorbitoare ca un sfânt în alb, ne învață cum să urcăm. Prinși mână în mână ca

Inima mea se mai îndrăgostește numai cu ochii, nu mai risipește farmecul trupului tânăr prin sânge chemarea urcând. Mai rar scoate capul câte-o vibrație ascunsă ce porii mi-i umple cu vise în

Nicio apă nu-i mai tulbure decât apa morții în care se spală toți oamenii indiferent de poziția socială ori de avere. Când treci ca o noapte zdrențuită cu pieptul plin de stele, se scutură

Ce întâmplare trebuie să fie, să mă facă să plâng fără să vreau când motive nu sunt? Îmi spală privirea pe ochi cu lacrimi sărate. Dumnezeu mă urmărește din înalt, mă lasă să trăiesc singur

Simt cum se rup din mine zilele și-n locul gol se rostogolesc drumuri cum ar fi plecările fără rost, să am de unde mă-ntoarce. Devin un călător împătimit în timp ce se naște-n minte

Unde totul se măsoară cu lungi așteptări în cuvinte, caut litere frânte de greutate în lanțurile propriilor simboluri. În câteva doze de substanță neutră prind culoare violetul și portocaliul