Silviu Somesanu

Pe o câmpie de tăcere prind aripi de înger și învăț zborul de pasăre. Chiar cântecul vreau să-l învăț la strunele unei femei, cuvintele o să-mi devină sonore din care poeme se nasc. Lumea

Uneori cred că n-am timp să mă bucur de tot ce văd, mă opresc într-un loc ca un sâmbure, îmi înalț lujerul și privesc minunăția în care mă aflu. Devin o coloană fără sfârșit cu unghiuri

Trupul este tot mai subțire și temător ca o pasăre. Se împuținează, se strânge, pleacă odată cu zilele, în timp ce umbra rămasă nu-l recunoaște. Nici nu pot împrumuta altul, să-l întorc în

Voi m-ați îndepărtat de izvor când păsările mă iubeau. Aripi vroiau să-mi pună să zburăm împreună, Apă-n cioc mi-au adus când setea îmi căuta umbră și de copaci mă lega, până m-a chemat

O să mă întorc la tine, umerii albi așteaptă ca două fețe de pernă pe care n-am pus capul. Și sânii sunt copți de-atâta asprime de arșiță cu sfârcuri ca murul ce se urcă pe garduri. Inima

Neprihănit îi era trupul întins pe otava de toamnă mirositoare. Umerii se-ngropau foșnitori sculptați în albul zăpezii pe care umbra nu se așeza. În flori erau închegate aromele

Trăim într-un ungher la marginea lumii, pe aici nu mai trece nimeni și nu se știe de noi. Ne întâlnim aproape-n fiecare zi; ne cunoaștem apucăturile și metehnele, niciunul nu se dă

Pasărea își exersa ideea de zbor, avea deschisă o fantă în cer prin care coboară dimineți de argint luminând întunericul din ape. Nu lipsea nici rotundul înalt deasupra, o potcoavă a cailor

Plânge în frunze codrul la azilul de arbori dus de fratele său mai mare românul ce nu-l mai protejează. Vântul și apele se bucură în treacăt dar nu uită să se răzbune într-o zi și nimeni nu

I se frânge sufletul așa cum ar fi decăzut din simțire, aude voci pe care nu le recunoaște rostind vorbe în vânt. Cuvintele sună a poezie în mintea lui unde sunete străine converg și umplu

Vorbele nu mai spun mare lucru e o plăcere a nu le mai asculta, de atâția ani au același înțeles și rezultat că ne-am plictisit ascultând. Spectacolul public e o comedie în care se trag pe

Clipa nefastă cu săgeți de moarte acoperă cu giulgiul alb plecarea, sunetul prelung al clopotului lovit în dungă sparge tăcerea și respiră durere. E putredă întâmplarea nescrisă ori scrisă

Spală-ți rușinea de pe obrazul pătat cu oamenii de la fiecare colț de stradă! Numele tău are camuflate dezertări mizerii cotidiene înșelătoare și trădare, curg zoaiele din tine tulburi și te

Nu era nimic rotund și clar, se întrezărea doar o undă de lumină căzută pe fața oglinzii în care liniile aspre se estompau. Se săpa o fântâna adâncă și pură prin care iubirea urcă

Strălucind ca metalul întunericul se surpă în văi oprind apele să răsufle în liniște. Oblicul se termină vertical și totul se învelește-n lumină, lăuntric sunt uimit de mirajul care-mi urcă

O risipă de fluturi prin aer face din zbor un joc de culori. Când te căutam în cuvinte nespuse se-nchegau pe retină imagini rebele, iar fața luminii subțire de prunc mă mângâia cu raze

Ruptă de gânduri și pielea se netezește, uleiul iese la suprafață și se simte cum trece zvon de frumos prin pupile. Femeia de lângă mine se subțiază, să intre-n măsurile provocatoare inima ei

Unde retrasă înflorește menta sălbatică nopțile boreale devin curbe cum drumurile peste munți. Cu rotunde flăcări răsăritul se-aprinde sub genele apelor repezi, cascade în sărituri deschizând

Copilăria nu se culcă niciodată adorme pe caldarâm cu gândul la ziua de mâine. Anotimpurile au aceeași față scăldată-n bucurie. În ochi purtam minuni care se întâmplau a doua zi, jocuri cu

Amintirile le impart și cu cei morți, la cei vii le povestesc. Este normal să le uit cât mai repede, le-am depozitat în sertarele memoriei dar ies la suprafață ca un tatuaj pe suflet. Tot

Ea-și frânge necunoscutul din simțuri, dăruie inimii memorie ascunsă, prinde durerea în copci de calendar și lasă cuvintele să-și depene ghemul. El apasă pe clapele așteptării cu răsuflarea

Nopții i se cere să fie neagră, înaltă și dezmierdată, sculptată în abanos. Stelele privesc întunericul cu reticență căutând umerii copacilor sub norii de vâsc luminând până-n subteranele

Dând sens cuvintelor de-nceput le-am turnat în forme de sticlă să se vadă între ele, să se înțeleagă. Din verbe luminate de patimi înrudite ispita s-a curățat de tentacule femeia suspină

Când oul în piatră se va rostogoli, inima lui pui de univers va naște, de oamenii îl vor urca pe soclu în piețele publice ca pe un vultur.