Silviu Somesanu

Înfășurând în ghem paralelele erai egal depărtată după fiecare cuvânt ca un copac de drum. Nimeni nu ne vedea prinși în roata destinului, ne lăsau să ne căutăm singuri casa construită din

Mă înzidesc în tine iubire întrupând ori desăvârșită lumină în inima cuvântului. Dar cine mă cheamă și lasă sămânță să-i fiu, însuflețire înaltă în carnea de lut.

Înălțându-se arborele pe coroana inimii urcă într-o coloană zidită-n curcubeu. La porți deschise spre înalt am tremurat de mirare cu suflul divin în priviri, în locul în care oasele

Prefac totul în tăcere vorba în cuvânt ori semn umbra în răcoare dar tăcerea cine o ascultă pe corzi de lumină cântec, ce se îngropă-n trup. * De ce nu te aud cum treci când

Nu cred că vei înțelege încifrarea în care-ți pun între paranteze gândurile și le închid pentru calculul ce urmează a fi desfășurat treaptă cu treaptă până necunoscutul din tine iese la suprafață

Îmi cosești iarba sub tălpi fânul sub cap așezându-l, de mă culc în amiaza ta împlinit. Ai pe trup frunze mirositoare de mentă de-mi ațâțâ-n trup neastâmpărul, setea mi-o face de foc, și tot

Se crapă oasele timpului în așchii, în care trup de lumină sunt, de-n tainice lumi scutur fluturii adânciți în piept? Inima ta cunună de lauri aripi de zbor primește cu înălțimi de vultur,

Sunt înzeit în tine iubire întrupând ori desăvârșită lumină-n mugurii din inima cuvântului. Dar cine mă cheamă și lasă sămânță să-i fiu, germinație înaltă în carnea de lut? Și cine-mi

Învrednicește-mă mamă cu dragostea ta nedezmințită care unește cerul cu pământul prin inimi care dobândesc viața și moartea. Lumina ochilor în lacrimi izvor după forma sufletului pur, iubire

Doar cântecul mângâie sufletul omului și-l desprinde din cotidian cu o frântură de bucurie lăuntrică.

Au trecut clipele acelea bombardate de nerăbdare, am înghițit liniștea ca pe o poveste de dragoste ce urma să se întâmple într-o noapte defrișată de întuneric în care lumina intra peste noi pe

Nu se întâmplă nimic, nimeni nu pune carul înaintea boilor și nu poartă ranchiună celorlalți. De când totul decurge normal fără prejudecăți timpul alunecă la vale, semnele luminoase întâlnite

Câtă durere să-ndur s-ascund înlăuntru lumina care iese prin piele afară și ce leac să mai caut când pe frunte și la tâmple-mi zorește. Picioarele nu-mi stăpânesc mersul, mâinile aspre cu

Când visele se pierd în timp altele îmi rămân zălog și tu mă însoțești. Aripi îmi creasc pe umeri gata de zbor. Noaptea nu este cuminte cu maci înfloriți pe cămașă, iar degetele tale

Deasupra ta se subțiază întunericul, lumina pătrunde prin el mai mult decât prin ceață. Tu treci prin muntele alb dar el rămâne în tine, de inima se preface-n tunel. Atunci te caut în

Sunt tot mai departe de zările timpului nesfârșit, prin fibrele subțiri ale nervilor îmi tremură influxurile sorții. E tot mai adâncă fântâna, deasupra de albastrul izvor prin care fulgerul

Îi fredonam la ureche frânturi din cântece de iubire cu note ce sar dintr-o gamă în alta îmbrăcând tonalități înalte. Când înserarea se adâncea în mine, ai devenit ademenitoare ispită, o apă

Cântec de ciocârlie este glasul care-mi rămâne-n auz și-și face cuib. Cuvintele mele pe buze îi vin ca o șoptire cu har, ochiul ca sabia scoasă din teacă nesfârșitul îl taie-n segmente atât

Lasă-mi hărăzit harul ce mulți dintr-ai mei l-au avut chiar fără să știe. Adaugă-mi în cuvinte sâmburii spuselor de către ursitori, când gândul mi-l cheamă zeul hârtiei chiar și ce scriu fără

Lasă-mi apa, să simt cum cobor plângând până o simt cum se rupe și-mi cade pe ochii închiși lumina, de mă nasc cu memoria curată ochii mari și rotunzi și poftă de somn. Cum îngerul într-o

Ascuns într-un tunel de șarpe al casei ieșea la suprafață ca un zeu laș prin lumina obscură, purta la gât câțiva licurici de fosfor. Arogant își atribuia meritul afânării pământului pentru

În timp ce mama trecea îngândurată pe drumul dintre cer și fântână în fața unui car cu fân purtându-mă deasupra pe mine, în palme simțea dogoarea verii și păsări cântătoare avea pe umeri iar

Tu cea care o să mă locuiești stăpânind teritorii ingrate, dă-mi un loc al iubirii în care nimeni să nu mă înșele în trecerea printr-un cearcăn miop. Ceasul ce-ți împarte timpul egal e

Se năpustesc în sate vânturile de se iscă furtuni, cerul se prăvale peste pământ și-le îngroapă norocul. Piscurile albite ale munților nu se mai văd. Tot ce rămâne în temere se zbate de