M-am mutat în alt orizont de timp,
sunt vinovat că v-am uitat pe voi acolo
și nu mă încumet să vă spun adevărul,
peste tot este moarte mai presus de orice
încât migratorii se căiesc.
Prin
Pe o toamnă de brume
lumea se coace în coajă,
iese în afara ei să nască
îngeri fără aripi.
Se crede că e un mileniu de zbor
în fața noastră-n urcuș
de-n jurul pământului rotit
oameni se
Stau pe o canapea între pereții tăi de dor
te așezi lângă mine victimă-n suflet,
îmi spânzuri sentimetele de gât
până îmi termin cuvintele,
mă lași fără glas
să te sorb din priviri.
Cu ochii
Doar moartea îl știe
pe cel ce mă-nchide-n cochilie
și m-așază sub pământ
ca pe o sămânță ce nu mai răsare,
de-mi soarbe lumina și-mi lasă întunericul
prin veacuri să-l tot dau la o
Iluziile nu m-au pândit
nu le-am simțit lipsa
și numai la bătrânețe le văd,
timpul înoată în ape străine
cu valuri care nu duc niciunde.
Nu-i loc pentru meditație acum
ori pentru reflecții
Voi m-ați redat mie însumi
din tăcere și umbre,
când trupul meu nu știa
că mai există lumină.
Apă vie în sete mi-ați pus
când gura se adâncea în ea
și uscată era.
Rupând cu teamă
Trupu-mi devine tot mai nesigur
iubindu-se totuși
ca un câine stăpânul.
Hăituit de atâtea întâmplări
el nu fuge, trece cu răbdare prin sine
și nu mai știu în ce trup să mă caut,
la ce
Să-mi scot mâinile din buzunare
și într-un moment dintr-o zi fără căpătâi
câte-mi scapă mereu printre degete
sânii tăi să le cheme
la iernat în iubirea desțelenită în toamnă.
Simțurile nu pot
Setea de iubire e un miracol
cu fluturi albi la încheieturi,
este un anotimp care înverzește în interior
cu păsări vestitoare mai devreme
pregătit să le audă cântul.
Tu aștepți florile
Nimeni n-o să ne strige din moarte
și ar fi păcat să credem
că noi înșine n-avem în memorie revelația
unei trăiri pline de riscul întâmplării nefaste.
Femeia mă liniștește cu pacea
Gândul îmi este tot mai departe
și mai aproape de tine îl simt,
de zboară fără aripi,
și-n memorie ți se-nfiripă.
Rămân ca într-o carapace
să-mi ard iubirea în sânge,
împreună să fim un
Nu sunt în stare să cresc mai departe
oasele mele s-au oprit
să privească la încheieturile lumii,
măduva albă ca laptele
se îngălbenește a toamnă,
când rod din iubire mă liniștește.
Timpul
Cu fiecare cuvânt încerc o căutare de sunete
o muzică-n surdină-n odăile timpului,
aștept s-aud pașii cum măsori adevărul
când urci scările în casa sfințită de duhuri.
Nemurirea se plimbă prin
Zbuciumat este gândul
închis într-o carapace de scoică
să dăruiască perle,
de valurile mării se tot ondulează
ca un banc de pești argintii
plecați spre zone astrale.
Din adâncimi vine o
Femeii pe care o știam sorbită la o cafea fierbinte
îi studiam sprâncenele,
în tăcerea confidențială pe care o păstram fiecare
mă urmărea cu ochii aproape subordonați
unui gând aflat dincolo de
Nu pot să mai amân
ochii tăi de gheață
ce se topesc în mine,
lumini pe ape.
Inima izvor de purpură
iese înafară grăbită
și curge prin timp.
Cum să fac moară
cu aripi de soare în
Dacă s-ar întâmpla o minune
și ar plânge icoana noastră din perete,
tu cocoțată-n vârful patului
m-ai întreba de ce?
Și n-aș putea să-ți răspund.
Poate lacrimile mamei rugându-se
s-au strâns
Oameni semeți pășeau sub pleoapa ochiului,
își înveseleau privirile înfometate cu femei tinere
care se preumblau pe drumul ce evada spre orizontul cenușiu.
Se înegurau și sufletele noastre pe
Aici nu mai sunt eu
este cel ce se dezbracă de cuvinte și rămâne gol,
eu îi strâng gândurile și le arunc
fără să bănuiesc dac-ar fi bune la ceva
pentru că nu sunt obișnuit să construiesc din ele
O parte din mine s-a înzăpezit
și caută sănii trase de vânt.
Anotimpul acesta din trup
soarbe-n inimă ochii soarelui,
cealaltă parte să înverzească de fluturi,
de-n lumină se crapă de
Palmele mele
nu-ți strâng mijlocul
ci mai degrabă ochiul, cercul imaginar
unde se îmbină subtil formele.
Când trupul se-ndoaie
devine mlădios ca o trestie
ce-și pipăie rădăcinile-n palme.
Încă se-nfășoară timpul pe ghem
cum în trup sângele clocotitor,
unde silabele vibrează-n cuvinte
cu înțelesuri scrise pe fața inimii
în poeme de suflet înalt,
curgătoare între malurile
Eu sunt mai adevărat decât ispita
dincolo de care îndrăznealea
urcă treptat
în copacul vieții.
Nu se întrevede niciun rod
doar ochi înmuguriți.
Lumina, o pânză subțire
răcoroasă și
Să crezi în sfântă limba ta
ca într-o mănăstire
iar cuvintele să-ți fie lumină
care alungă întunericul.
Ochii să citească
nu-n stele ci-n inima aproapelui,
să bată-n ritmul inimii