Amintirile-mi suferă de o uitare treptată
fapt pentru care se dezbracă de piele
într-un discurs ingenios.
Am sărbătorit evenimente normale
cum ar fi căsătoria,
am scris și am fluidizat
În trupul nopților mele se odihnesc:
lăstunii de stâncă,
râuri ce trec prin memorie,
fluturi de zăpadă.
Mă ning pe la tâmple;
cuvintele sfătoase ale amiezii,
culegătorii de venin.
Respiri
Când ziua se îmbină cu noaptea
și-n ochii mei se pierde crepusculul,
stai pe prispa casei.
Culorile capătă viață pe fața ta albă
și se metamorfozează
în iubire divină.
Toate clipele se
Întotdeauna vinovat de inerție
timpul mă lasă în urmă păgubaș,
să mă recunosc în anotimpul iernii
măsurând nopțile lungi și geroase
cu sentimente calde de femeie
repusă în dreptul iubirii
Îmbrac în mici emoții, cuvintele,
îmi strecor pe nesimțite iubirile
și mă intorc acasă în singurătate
cu toate femeile îndrăznețe și fugare.
Mă pierd în ochii lor lunatici
ca într-o fântână
Lângă crucea de piatră,
lumânarea flacără tremurată,
plânge în sâmbăta morților,
se topește încet în lampionul de sticlă.
Luminează calea spre rai, caută
ca Diogene-n agora un om
Unde paharul este prea plin,
trece peste puterea mea de înțelegere,
nu am cum să întind așteptarea
ca pe un elastic
îmbătrânit.
Eu zic să trecem la fapte,
să ne punem în mișcare ca la un
Vântul fluieră prin oasele nopții la marginea prăpastiei
până întunericul îl prinde cu mâța-n sac,
nu poate pătrunde până-n adâncul ei
unde râul își vede de treburi
grăbit spre câmpiile
Eu nu sunt un simplu nume,
sunt mai mult decât cuvintele care mă compun
pe brațe înainte de dragoste,
de-aceea mă descompun în ochii tăi în silabe
pe care le poți rosti și noaptea.
Culegi din
Neverosimil de împătimit
cobor la rădăcinile sufletului tău
rostind numele mamei
unde se îmbină dragostea cu căința
și-mi rămân despachetate gândurile
pentru pomul de crăciun.
Mă pipăi să văd
Încărunțea pe răbdarea celorlalți,
viața-i părea o împlinire dată
ca o sursă de lumină naturală.
Nicio umbră nu poate rămâne pasivă
la împărțirea oamenilor în bogați și săraci,
norocoși ori
Lumina alunecă pe gleznele tale,
înflorește nuferi sub tălpi,
ochii privesc tăcuți apa
peste care treci cu surâsul subțire
ca o trestie legănată de vânt.
Noaptea cât metafizica iubirii
îi
Am înghesuit cuvintele în pâlnie
și au început să curgă înjurături
peste capul frazelor care erau prea lungi,
copii se mutaseră pe alte pagini.
Întunericul se zvârcolea pe panta greșită
pe
N-am locuit niciodată
liber
într-un loc mai frumos
decât sufletul tău.
Ochii mi s-au scufundat albastru
într-o mare luminoasă de stele
ce naște de rușine pământul
și cerul nesfârșit.
În toamna bolnavă de spasmofilie
alte rădăcini vor crește în trup,
mă vor îmblânzi până la epuizare
și curând voi deveni mielul alb al iernii.
Simt gesturile rupte de cuvinte
cum lovesc în
Femeia mi se culcă pe toate sentimentele,
cu trupul despletit de sălcii pe ape
îndepărtează furtuna.
Face noaptea de nerecunoscut,
alungă hainele dincolo de inimă,
privim dragostea cum
Numai cuvântul este nemuritor
a fost mai înainte de începutul lumii
restu-i apărut după aceea,
poate oricând să se transforme în altceva,
nimeni nu știe de ce.
Timpul e pentru toți egal cu el
Nu mă îndur să rup bariere,
trec mai degrabă pe sub sau peste ele
depășind zădărnicia.
Ajung la timp unde se dezvăluie trupul tău întunericului,
nu îngădui nicio dezbrăcare de caracter,
la
Noaptea asta mi-a dispărut umbra,
cerul a devenit o cupolă de funingine
de care sunt spânzurați nori mari cenușii
peste casele adormite-n letargie.
Copacii urcă prin ceață fără să se vadă unii
Într-o situație fără ieșire
nu are rost să intri,
stai mai bine picior peste picior și fluieri a pagubă,
meditezi la masca pe care trebuie s-o porți
și aștepți altă situație cu mai multe
În clipa fericită nimic nu se descompune,
ziua se descrie singură
pe un platou de filmare al zâmbetului
și nu se întrevede
ceva mai frumos decât chipul tău
care-și dublează imaginea
