Silviu Somesanu

Un cuțit înfipt până la prăsele-n pământ stă în poziție de drepți în fața casei ca niciun trăznet să nu vină prin preajmă, era semnificația pe care nu o știam, musafirii îl priveau și nu spuneau

Nemultumit de propriile izbânzi de teama să nu mă întreacă ceilalți mi-am zidit în memorie convingerile una peste alta cu liant, dar și zidurile uneori se dărâmă. Doar urmele cetăților

E vremea când oamenii caută taina la masa tăcerii, apa curge-n râul de alături prin anotimpuri cu veșnicia sub ochi fără teama de singurătate. Iar cuvintele sunt ferestre de gând când atingi

Liniștea nu-mi sună a bine prevestește furtuna dintr-un pahar cu apă nebăut la timp. Când se lupta mândria cu dragostea nu se obține supremația nici pâna la moarte. Chiar si omul stapânit

Pe o vară de foc cu aripile uscate de sete urc pe munții de gânduri înseninându-le orizontul, privirile-mi apropie depărtarea. Se îngemănează visele trecute-n zbor cu aromele câmpiilor

În umbra cui mă voi ascunde, în unghiul luminii de curcubeul ploii arcuit din râu peste pădure, vestind un alt început? E mai devreme decât într-un fruct, să se coacă sâmburii soarelui și pe

Vor veni păsările să-mi cânte, aduc din alte ținuturi primăvara, ploile, seceta și urcușul pe un munte de unde se vede în depărtare moartea ca o mare neagră spre care nestingherit cobor.

M-ai pus să văd nemișcarea în golul în care respiră numai vidul și naște neantul. În minte scântei aprind idee după idee și pârjolul mă arde aidoma dragostei femeii care mă face

Sunt atât de avar și flămând, nu cheltuiesc nicio clipă fără dragoste. Furtul permis de femeile măritate uneori din răzbunare, caută plăcerea dusă la culme și cine știe câți bărbați trebuie

Cu firescul zâmbetului tău hilar, un iz de tandrețe obosită pus pe cele câteva cuvinte de întâmpinare îmi lasă impresia scurgerii prin vene a unui lapte în loc de sânge. Ca o noapte împăturită

Pe un perete de sare ea se picta-n oglindă în păr cu o diademă de stele cu rubine în colțuri. Avea doar lumini și umbre ca să estompeze culorile lucioase, linii și puncte de sprijin pentru

Ne vom trimite mesaje, nici nu știu daca le vom citi, prin ele curge memoria noastra pe șanțuri spre gândul ascuns al pamântului ca o zi de tortură abandonată pe eșafod. Nu ne mai întelegem în

Noapțile s-au trezit dimineața descompuse soarele nu-și amintește de ele urcă pe bolta cerească, zilele se împlinesc pe sine și nu întreabă pe nimeni, iubesc lumina.

Să fie o apă limpede din care să-mi astâmpăr setea, să simt în genunchi puterea care urcă muntele. Pâna ce pădurile mă îmbie să trec pentru că ne cunoaștem de copii, potecile șerpuitoare mă

Împietrit în statuia unui om de nisip în piața mare lângă un șantier arheologic, privesc cum ies din pamânt oasele albe și le așez cu ochii pe asfaltul murdar ca și vremurile trecute pe deasupra

Și noaptea-i o panglică neagră, un doliu, la moartea zilei pe care Dumnezeu o rotește inegal prin anotimpuri.

Nimic nu miroase a maternitate, mai mult a naștere divină, cuvântul rostit cu o gură flămândă născare de lume înseamnă. Mișcarea și timpul în care totul există se subsumează legilor fără de

Prins între realitate și vis, pus în genunchi cu fața la zidul plângerii privesc prin el dincolo de timp cum trec neobservat de ochiul judecător prin flăcările cuvântului care mă

Noaptea mea nu e noapte din întunericul tău, e mai mult un gol găsit în impas pentru o inimă care așteaptă ca o primăvară sosirea păsărilor despletită din obișnuință la soare. O bucurie de

N-am nevoie de nicio libertate acum devreme ce n-am avut-o atât de multă vreme, sunt la fel câinelui eliberat din lanț; doarme tot lângă zgarda sa deși n-o mai are la gât și nu părăsește locul

Până și strigătul de durere nu se aude, rămâne ca o pasăre mută suspendat în golul dintre adevăr și minciună pe care oamenii îl ignoră. La începutul lumii cuvântul își dăduse sieși

Numai nuferii cerului trăitori pe lacuri risipesc frumusețe pură. Tu strălucești în șipotul apei mai fragedă decât sâmburele ce-ți pune sub tălpi ochiul din trupul pământului și urcă prin

Bucurie neîmpărțită cu nimeni, aproape o tristețe deghizată care se sparge în bucăți ca un geam de la fereastra plămânului stâng pe care s-a depus prea mult fum și un pic de mâzgă. Dar nimeni

Cum de sufletul se ridică la cer fără aripi ori trupu’-i mai ușor decât aerul, e absorbit de magnetismul divin și durerea rămâne acasă semn de pământ? Un teribil pas îmi calcă pe inima