Silviu Somesanu

Cu mâinile curate tot ce fac devine împlinit, Gândurile mă-nconjoară cu ziduri înalte acoperite cu cerul mut sub care urcă pe trepte visarea. Uitarea nu-și încape-n trup, durerea se-nvinge

În noaptea cui voi lumina pământul urcat pe trepte până la soare dispersat în fotoni absorbiți în lăuntricul copt. E un echilibru-n care germinează sămânța pe curba de lut în care

Cu aerul închegat în zăpezi pătura albă ține de cald pământului, din gelozie ai putea să mă cuprinzi cu gheață, să-mi răcești până la insuportabil inima în care ai putea încăpea cu ură cu

Gândurile întrupează spiritu’-n poezie, pune-n măduva cuvintelor dimineața din cântul păsărilor, lasă deschis drumul zborului înalt. Mă voi desprinde din șuvoiul curentului, mă voi

Ei, caii soarelui veneau odată cu lumina în câmpii chemați de anotimpurile calde, să rodească bobul pământului. Ierburi înverzite o să-i hrănească și liberi vor purta semnele-n frunte, nimeni

Mă regăsesc în aceeași emoție în care am înotat prin sufletul tău unde m-am sprijinit doar pe inițiativă, de cuvintele mi se împleticeau și iubirea se temea să fie recunoscută. Așa au început

Nu-i drept să-nceapă-n mine iarna, să se oprească frumoasele ninsori și să-și facă de cap gerul. Tu mă aștepți șoptitoare să-ți răscumpăr iubirea zidită-n câteva cuvinte prin care revin scriu

Îngâna noaptea și o trăgea pe roată, agoniza întunericul jupuit de viu și-l slobozea pe văile căzute-n gol. Rămâne problema copacilor căzuți de vânt pe care nu-i lua nimeni în seamă, lumea era

Trupul nopții se frânge cadaveric, urme de stele în pământ cu moaște, sub oase timpul curge-n întuneric, tăcerea-n sâmburi din speranță naște. Doar zâmbetul luminii roș de sânge se urcă-n

Chiar trecerea fie ca zahărul în care mă cuprind în tine ca fructul, flămânzit de atâta răbdare-n inima ispitei câtă lumină absorb și se coace. Plutitor pe valuri cu arome de fluturi, visez

Să închizi durerile între pereți de sare fără să învinovățești pe alții pentru ele, așa cum irosești aiurea energia din care ai putea trăi frumos, de n-ar erupe din interior instincul

Așteaptă trase pe linie moartă dorințele nedate împlinirii. Din depărtare se aud cete de colindători cu bătăi ritmice în tobe, plimbă ursul prin oraș. Suntem prea obișnuiți încât nu le mai

Să știi ascuns norocul și-n comori să crezi căutându-le-n tine. Să simți cum Dumnezeu îți pune o mână pe umăr și te îndreaptă. Calea să-ți fie sub pași drum de mătase.

Sunt înapoia mea pe un drum cu hârtoape, cel mai mare-i griul din viața de iepure care se sperie de propriile-i umbre, functionez ca un ceas răsturnat pe masă. Nu știu cât o să mai rămân de

Îngerul meu nu seamănă cu ceva cunoscut mai degrabă aduce cu o desprindere de suflet, o negare a existenței pământene devenit ocrotitor cu aceasta mai mult decât o speranță într-o formă

Cineva se sprijinea de balustrada trecutului și privea numai cu un ochi viitorul, pe celălalt îl ținea de rezervă pentru alte proiecte aflate într-o șchioapă desfășurare. Moartea era plecată

Nu mai înghit săbii și săbiile seceri le fac, să tai cu ele grâul din cer. Pâine o să dau la săraci care se închină și cred.

Când iubirea împrumută culoarea inimii, adu-o acasă unde cuib își poate face pentru pui și învață-i zborul sub cerul de mâine liber și înalt.

În anotimpul în care mă încredințez trupului tău să-i fiu mire, zilele-mi devin foșnitoare ca-ntr-o visare cu ochii deschiși, zburător rămas fără aripi în inimă doresc să-ți ajung. Căci

Câtă liniște se-nchide-n mine de se iscă din senin furtuna și bat clopote-n cuvinte! Cad pietre din cerul de plumb cu atâta răceală înghițind aburul cald și uscat. Ochii stau să

În trupul meu se mută inima ta visând orizonturi de purpură, vorbele se adâncesc în tăcere de nu-și mai au rostul să se spună. Singurătățile noastre fug ca de moarte fără să dea glas

Știu că pierderea n-o pretinde cineva niciodată, ea survine ca și ploaia când se întețesc norii când te aștepți mai puțin. Fiecare trebuie să fie pregătit pentru întâmplările care curg de-a

Dacă vei săpa în adâncul meu nu vei zidi fântâni, sângele apă nu se face și nici izvor pentru străini. Desțelenită inima poate fi înduioșată cu ceva iubire dar nu mai multă decât primește din

Tăcerea căutată-n loc de cuvinte sedimentată peste umbrele copacilor se umple cu transparență divină. Din lichidul care-mi udă cerul gurii strângerea în dinți mă face să înghit