Împrumut prea repede trăirile altor oameni,
se strecoară-n echilibrul launtric
așa cum privești un clawn
ce-și transferă tristețea-n bucurie
prin gesturi suprapuse și largi.
Omul-clawn
Noaptea cu trup de pământ
se ascunde în mine
îmbracă haina întunericului
și eu pe a somnului.
Dintr-un subconștient adânc
se năpustesc visele tulburătoare,
golul interior se umple,
inima
Prin întuneric
mă căutam pe pipăite în trup
și nu eram eu.
Cotrobăiam prin gânduri și vise,
mi se părea totul străin
într-o moară de cuvinte
dar moara nu exista, era femeia
și nu o puteam
În inima ei zvâcnind la suprafață
sângele strălucește ca o zmeură coaptă
strivită în palmă.
Trupul tămăduit de așteptare
se-nfruptă din aceeași pradă,
înlăuntru este o risipire de
O fereastră deschisă-n univers
prin ea vezi anotimpurile cum trec,
ating pământenii-n gânduri și-i cheamă,
să caute porți prin alte sisteme și dimensiuni,
buchet de împliniri visate.
Tot ce se
Tot mai aproape de fierbintele situației, se îndepărtează de sine,
ce se naște pulsează de nervi și crește-n bucurie
într-o călătorie sprâncenată cu ochi de lumină,
desfășurarea îmbracă forme
Nu mă împiedică nimeni, pășesc liber,
visul se reflectă-n oglinda dorinței
în forme topite-n subconștient.
Se deschid porțile rotunde ale realității,
capătă rezonanță orga inimii
cu sunete
Cine-și poate explica
existența ruptă din desfășurarea ciclică
ce se reia în alte forme neștiute?
Mai aproape decât cuvântul este lumina sa interioară
cu aromă de busuioc de care se tem porțile
Când nopțile se vor contopi cu mine
voi orbecăi prin întuneric fără lumină,
inima mea nu va mai bate prin timp
ci-n el se va topi,
alte zile se vor urzi atunci
dar soarele va lipsi,
vor
Nu se mai câștigă la noroc
unde zăvoarele trase, au în spate calcule binare,
după orice întâmplare nimic nu-i previzibil
curg mai mult mânii decâ iubiri.
Se defrișază de înțelegere orice
Doar ea cu ochii umezi se întoarce la locul fostei iubiri,
nimic nu se întâmplă, din inimă iese un oftat adânc,
de păcat i se mântuie sufletul, se eliberează.
Suferința amprentele-și lasă,
îi
O femeie își trece la spate iubirile,
rupe nerăbdarea de patimă
și ce nu poate face destul lasă pe alta să facă.
Îi dă sufletului tot ce-i cere.
Nopțile sunt învăluite de stele,
vorbele
Seara mirositoare a cimbru și mărar
era înghițită de noapte.
Când pășeai prin odaie cu chipul tău născut din silabe,
cu vocale urcătoare până la bezne,
simțeam un fior
cu miros de cimbru
Învăluire-n sunete risipite de crini
când respirul îi fură aerului aromele
cu cristaline străluciri pe muchii de spirale
de cuvintele luminoase stau nescrise
în interioare galante de mătase
ce
Fără aripi vântul nu se mai oprește, rupe,
adaugă nervi proaspeți furtunii
scoasă din fire.
Biciuiește cu foc norii grei,
lasă urme adânci pe unde trece.
Fără apărare oamenii nu se
N-am să-ți mai scriu în taină doamnă
poeme ce în suflet sunt fântâni,
se apropie de tâmple înc-o toamnă,
și caii lunii plimbă pe stăpâni.
Iar vara se topește-n praf toridă
într-o angoasă
Se învinețește de durere și-i cade capul de somn,
o liniște de miere se cuibărește în simțuri
Va avea în genunchi puterea,
voința inimii de a se ridica din nou
să îmbrâncească pe scări tot ce
Am scris pe file brodate cu iubire
cuvinte caligrafiate-n poezie,
sunt pentru tine doamnă, la venire
dar grije ai, să nu fie târzie.
În vara asta leneșe și caldă
nimic nu este foarte
Ea-și pune-n ochi ce nu se vede,
rupe cuvintele-n silabe sonore,
le caligrafiază-n poemele nopții
și lasă inima să-i fie furată.
Uită de sine-n grădinile înflorite,
caută lumina din fântânile
Când sunetele se-ndoaie de tristețe
melancolice toamne se topesc în verbe
pline de rod necules.
Ele vor fi răzbunate de vânturi,
în dimineți reci și brumate.
Porțile sufletului meu îs
Voi seca durerea
din lemnul verde
al trupului
cu sevă de nuc
voi unge
picioarele gândului
pun să-nfrunzească mugurii
din silabele sonore
ale cuvântului scris.
Din rădăcini respiră
Între noi febrele se țes cu noduri,
sentimente stropite cu sânge nuntit
mai adânci ca fântânile câmpiei.
Ochii tăi capătă în alți ochi vederea
asemeni oglinzilor din pereți.
Tot ce trebuie
Nimic nu mă satură de foame ori sete
mai mult decât zâmbetul mamei,
mângâierea ei cu aripi de fluture
ce-mi alungă-n uitare, tristețea.
Razele iubirii mă sărută tainic pe față
leoaică flămândă
Să numești iubirea, puritate,
la masa ei tot timpu’-s flămând,
aștept vinul cu sânge de mire.
Apoi îmbrățișez cuvântul mărturisit
cu miros de trandafiri albi,
totul se-ntâmplă ca-ntr-o
