Silviu Somesanu

Pe un deal cade-nserarea, soarele șade-ntr-o rână, un bătrân albit ca sarea c-o bătrână mână-n mână coboară încet drumeagul, se pornesc spre țintirim, se închină îi trec pragul pentru morți,

Nu mă deschide să vezi cum sunt, de ce strig prin cuvinte de mi se pierde suflul, mă lasă între ce cred și nu cred din tot ce mi se spune până mă vindec de răutățile înghițite cu totul. Încep

Clipele nu se destramă se leagă, unesc finitul de infinit cu o fibră țesută de zeițe. Fără margini universul se mișcă, își recompune forțele și se dezvoltă cu pasiuni din interior, nu are

Tăcerea încrețită vibrează ca un arc, sunt puține șanse să ieși în larg cu mâinile legate de funiile temerii. Cine vâslește cu sufletul trece dincolo de cuvinte, eu îl picur în ele cu mister

Nu fac schimb între tăcerile mele și ale tale, îmi plac privirile care mă citesc ca pe o carte cu filele albe, să nu mă provoci să alunec în cuvinte, e greu să mă opresc, sunt un căutător de

mă rup de lume să nu-i simt durerea cum pătrunde aud plânsete peste tot mă fac să fug și mă opresc la pragul nepăsării învie-n aer speranța în care nu se moare.

Împart cu tine ce nu-i de împărțit și te rog să-ți alegi partea care cuprinde acea frântură din mine căzută peste rănile sângerânde. Pielea durerii se reface în fiecare zi sub ea înflorește

Toate s-au perindat șchiopătând nu am ajuns nicăieri fiindcă n-am plecat din trup, am rămas să-i ofer sănătatea pe care n-o mai am. Liniștea mă caută peste tot și cade pradă luptei din

Zvon de întâmplare norocoasă, n-am venit să întâmpin vestitorii dimineților cuminți de la ferestrele uitate deschise și pe cine sărută razele când ești plecată? Fără să mă plâng, ochii te

Risipesc iluzii ascunse dincolo de realitate, strâng în mâini frunze veștede, toate culorile toamnei mă dor cu nostalgiile uitate acasă pe hârtii volante, scrise. Mă botez în cuvinte sub

Cineva mă strigă cu nume necunoscut și-n urechi curg sunete de flaut pe care nu le percepe timpul în care mă scald ca într-o mare fără țărmuri. Noaptea mă înfășoară și ea cu in mielițat

Pe drum, întunericul ne așază-n șir indian, eu sunt ultimul ce respiră sufletul pietrelor și lasă-n urmă umbrită secera lunii. Pe laturi lumini îndepărtate mușcă din noapte copacii se prind în

Am întârziat să mă nasc din rădăcini, caut sămânța care crapă la întrebări puse cu capul sub ghilotina timpului și n-am răspunsul de la botez prin care mă lepăd de moarte într-un univers

Mă separ de curgerea supremă ca un zeu al timpului care schimbă locuințele în spațiu, pe axe reglez corpurile rotitoare după lumina care o dau ori o primesc și nu mă complic. Dau ordine de

Deseori mă închid în sănătatea cuvintelor, îmi plac tăcerile care se degaje și rămân în miezul înțelesului personal în care inima pulsează pe note virtuale. Sunetele vibrează cu aripile

Tu locuiești într-un ținut dintr-o lume imaginară în care femeile zâmbesc rar și bărbații învață să le fure surâsul. Eu rămân în acest univers cu decor, un călător pe același drum pe care

Noaptea își plânge toamna-n corzi cu suspine ruginite într-o vioară, sunete topite curg pe nervurile frunzelor în pădurea ce se luptă cu vântul, inima-i bate-n fiecare copac și-i soarbe seva

Își punea iubirile în cutii și le dădea drumul pe apă Vroia să fie liberă lîngă mine să nu mă mintă, noaptea o dorea una de mireasă cu brațele încolăcite după mijloc și ochii în tavanul

Eu nu-ți spun adevărul nici nu mint cu nimic joc între ele la capete diferite. Tu juri că mă iubești, te aprob cu scepticism și încerc să mă obișnuiesc. Îmi las cuvintele să se

Ai liberă trecere dincolo înapoi e o barieră veșnică, nici nu interesează pe nimeni întoarcerea inima ta e făcută să se oprească la punctul de frontieră. Timpul îl porți măsurat până

Amiaza mă lasă fără umbră și bate pasul pe loc fără nicio măsură. Nici țipenie de copac în pustiul acesta de sare în care se învață singurătatea pe abecedare de nisip, dunele cântă.

Când plec în vacanță prietenii mă invidiază și întreabă de unde până unde? De la bloc, acasă la țară, le vine inima la loc și mă laudă. Eu nu mă mir. Mă mulțumesc să-i aprob să nu le

Noaptea a rămas în hăurile adânci, la început sunt păduri de fagi, dar mai jos locuiește ecoul care se trezește la orice strigăt și răspunde. Nu-mi spune cum pătrunde soarele, eu recunosc

Poți trece pe lângă mine neștiută în ochii mei te pierzi în nesfârșit, ești o boare asemeni unui gând tomnatic pe care nu-l oprește nimeni să-și povestească amintirile. Tăcerea-mi se destramă