Silviu Somesanu

Din inimi o să crească rădăcini de stejari, o pădure nebătută de furtuni în care s-a clădit casa cu o mie de fețe. Am locuit în camera lui Făt Frumos și așteptam să vină Ileana Cosânzeana, a

Astăzi stau la colț și aștept mă întunecă un gând ascuns, pe lângă mine trec tot felul de oameni fiecare cu un scop anume, mă întreb și nu știu să răspund de ce îmi fuge dragostea și se

Mă întorc în cuvânt și-l admir cu penaj de pasăre a paradisului pus în poeme, în toate sensurile posibile caut înțelesuri divine. Tu o să locuiești în cuvinte în cuiburi de vocale cu

Nascut într-o lume necunoscută, am învățat și continui în fiecare zi cu tot ce-mi este oferit, niciodată nu știu de ce o fac cu nepricepere și nu fructific intuiția și expierența ce m-ar

Mi-au înghețat cuvintele pe frânghii sau pe corzile vocale, am ajuns să trag cu arcul în enigmaticul surâs al femeilor feshion, în ochii lor cu decor fals și buzele cu acid hialuronic fără

Nopțile în alb negru mă cuceresc prin insolență ajunsă la apogeu. Diminețile îmi par rupte din coloana sonoră a unui anotimp pustiu, tăcerea nu mă lasă ieșit din rând și-n mine se zbat grele

Întorc cuvintele pe toate fețele, mă simt inclus în ele. Privesc din interior și mă înalț deasupra lor caut formele pure, îmi faci clipele să vibreze frumos și să treacă pline. În

Am presărat petale pe patul așteptării, gândurile călătoreau departe. Mă forțez să-mi mobilizez toate simțurile existente în stare de veghe, inima mi-a întărit trăirile furate, am ridicat

Am amânat să mă nasc, mâine dar nici mâine n-o să fiu fericit, nimeni nu știe sigur ori de câte ori s-ar mai fi născut cum decurge travaliul, visez de pe acum cerul senin dar același cer poate

Am scăpat din vedere tristețea care bântuie printre oameni, am rămas o imagine-n oglinda sufletului fără nicio singurătate uitată în casa unde urmele așteaptă tăcerea cuibărită-n obiectele

Pe partea opacă a surâsului tău forțat, rictusul gurii se frânge de buzele cărnoase n-am să le pot imortaliza, le las să fure aparența. Degetele lovite de neastâmpăr și mâinile parcă mai grele

Sunt mai vulnerabil decât sufletul pe care-l păstrez curat, departe de răutățile de care mă despart, mă așteaptă pribegia în durere. Știu că voi smulge cu dinții din ea ca un lup hămesit de

Þi-am urmărit fiecare gest și pașii măsurați în ziua de patimi nuntită cu așteptarea topită-n cuvinte. Am învins orice pornire spre țărmuri fără nume prin întunericul din memoria

Eu sunt plinul din scorbura timpului; plânsul din lacrima nuntirii înainte de vreme, botezul apei prefăcută în vin, pe care și astăzi o bem luminată de setea care ne duce la mântuire rupți din

Pe ramurile nopții adorm tăceri, pe ramurile copacilor dorm păsări, rădăcinile absorb freatic lumina, iubirea-și întinde cercul cu margini răsfrânte. Timpul urcă prin sevă în frunze. În

În căușul palmelor ei mici ard tăciunii dorurilor de-a valma strânse cu dragoste în amintire. Înserarea mă așteaptă-n cuvinte cu felinarele aprinse-n priviri și nu mă grăbesc să despic

Încă de la plecare se fură startul dar sunt mai rapid la curbe, linia dreaptă mă trage la sosire ca un glonț ce nu ratează ținta. Mă bucură reușita după atâtea înfrângeri lăsate dincolo de

Printre pași, timpul se scurge odată cu drumul, se anină de pereții gândului tablouri vii ale mirajului dintre viață și moarte. Pământul fuge de sub picioare, să întâlnească cerul acolo

Anormal mă topesc în tristețe ca o ceară sub flacără mică, cântecul mă face să uit durerea care alunecă-nlăuntru și se resoarbe treptat. Simt că viața mă supune la încercări cu o plăcere

Câmpia se scăldă în pâinea de pe masă când rupi un coltuc se umple cu mirosul ei încăperea. Se infiltrează-n pereți rugăciunea de zi apoi se strânge-n icoană și luminează sufletul cu

Nu te năpusti să mă lovești sunt atât de firav încât nu mai simt nimic, un cal ce nu poate trage căruța nici dacă-l omori. Întoarce spatele și lasă-mă cu Dumnezeul meu protector. Niciodată

Prea flămând mânca de la gunoaie, nu se temea, pentru el foamea era un fel de salubrizare a vieții de îngrădiri. Fără remușcări se izola de oameni, se însoțea cu cei asemenea lui și nu-și mai

Respiră prin fiecare cuvânt cu tăceri flămânde în vorbirea interioară, se trage pe sine la marginea gândurilor. Vine spre mine cu focul aprins și plânsul nopții cu stelele furate m-aruncă în

să-mi cânți inima să-mi rupi și așa ruptă de nepotriviri cum știi să te cobori pe strune în vibrațiile sufletului să nu mă lași pradă durerii pune în loc fântâni cu apă din care beau