Silviu Somesanu

s-a îmbătat cu agheasma primă ca toți aghesmuiții când și-a amintit momentul l-a contestat cu cereri repetate ros de furie ca un taur rănit în arenă are ochii acoperiți de iluzii și vede o

Noaptea a rămas în fântâni secate, trec pe lângă apele râului, mă-ntorc în amintiri și-mi refac timpul prin care am crescut liber. Nu știu cum privești din fundul ochiului patimile care nu-i

Lumina mă dezghioacă de coaje pătrunde în interior, cu degete transparente aduce-n căușul palmei sufletul și nu-l poate scoate. Ca o rază se desprinde și dă binețe cerului cu înălțimi de

Închid liniștea în somnul adânc, mă încântă diminețile luminoase care-mi umplu aripile cu aer proaspăt și zborul mă minte cu înălțimi neatinse de gând, de mi se năruie visul. Am uitat toate

Îmbrac stafiile în prințese medievale, le las să-și facă de cap în castel la toate înfățișările mă părăsesc vorbele, mă fluieră în os domnesc. Calc speriat prin foc de tăceri și alerg

Trec timpul printr-o râșniță stricată îl pun apoi în oala de pe foc degeaba, nimic nu se schimbă, urme pe zăpadă de lupi care pleacă în haită, așteaptă să atace singurătatea rătăcită. În

Sar peste gardul vecinului ca peste un foc și-i caut singurătatea acasă pentru că nu mai are unde locui, noaptea îmi va stinge toate stelele călătoare. Cântecele s-au recompus în bătăile

Mă întorc la tine ca o filă-n calendar, lasă-mă să te găsesc unde am fost pentru că nu mai știu alt loc, noaptea se preface că nu vede. Frânghii se dezleagă de nodurile cerului, din ochii

mâinile ei frumoase îmi strâng anotimpurile în pumni și nu le lasă să plece noaptea mă descîntă de credința-n veșnicii și adorm cu stelele-n brațe să uit când lumina se topește în

Zâmbesc în somn, visele au atins pragul peste care nu pot să treacă, mă bucur și deschid ochii. se împarte totul între anormal și bolnav, noaptea ascunde urme în spatele oglinzilor. Nu

Printre umbre nimicul se simte liber fără să râvnească la bogățiile lumii urme pe zăpadă mă conduc în piscul morții de unde privesc cum fuge pământul de sub picioare mă rog de se opresc

m-am întristat pe drum în apa fântânilor însetat de adevăr nu mi-am revenit rupt din calendarul verii n-am găsit umbra să mă ascund de soare pentru alt anotimp nisipos sosesc la tine cu

Dacă ar ști adevărul cu toții ar fi revoltați, nu-l vor afla niciodată, în imperiul tăcereii nu poți pătrunde, se înțelege faptul de la intrare. Am locuit prin apropiere într-o comunitate

Umbră albă, ceață a memoriei acoperă gândul trecut prin ziduri. Peste mine ademenitoare cade zăpada și mai albă. Lumina îngropată-n cuvinte răsare-n poeme, trandafirii din sânge îi

noaptea nu este egală cu întunericul are o poezie a ei scrisă de stele plecate la plimbare dimineața nu-mi încape în ochi oraș în schimbare rătăcit pe străzile soarelui cerul în aceeași

M-ai trădat cu o frumusețe de promisiuni să devin un credul convins dar nu mi-ai spus că o să uiți, într-o zi pe cînd m-am trezit la realitate și acum nu mai sufăr, sunt un cutezător în

Ai cules mărul discordiei, întâmplător eram sub pomul lăudat și mă odihneam. Știai că nu dorm doar mă prefac să văd apoi cui îl oferi și cum îl duce la pierzanie. Tu nu ai crezut decât în

Deșertul încă mai aleargă după mine; calul pur sânge arab nu mă lasă din șa, ochii mi se închid de nisip, tu ești prea departe, nu mă lasă noaptea să ajung. Mă proptesc în punctele

M-am îmblânzit cu durerea altora dar nimeni nu știe ce am simțit până mi-a intrat suferința în suflet. Ori la cine spun mă privește pieziș, pare o scenă dintr-un film de reportaj dar

Rup din mine bucăți de trecut, le așez sub tălpi și devin drumuri sfârșite, mai mult decât orice mă tem de nimicnicia oamenilor de care nu mă pot apăra. Pentru înălțarea spiritului cred în

Sânii tăi pipăiți cu degetele nopții se îmbracă-n mătasea așteptării ca un copac în aburul răcoros, ce se ridică din apele lacului. Prin aerul parfumat al dorinței mi se plimbă

Ochii plâng pe o carte necitită, am uitat pagina până unde am citit puțin, nu mă lasă sărăcia să citesc, plec la muncă. Nu e atât de grea pe cât de plictisitoare dar pentru a crește și

Am înviat din convingerea că nu mor fără să-mi las amprenta, să rămână pecete în sufletul urmașilor. Am refăcut socotelile cu viața și i-am rămas dator cu câteva generații de cuvinte pe care

Se îndepărtează cu inima frântă, o tristețe în care nu mă regăsesc s-a întrupat într-o limbă de moarte fără blestem. Cu pânzele întinse corăbiile vieții rup valuri mai înalte decât ele pe o