Silviu Somesanu

Respiră un aer cu sete sălbatică, am auzit păsări cu cântecul grav vestitoare de nefericite întâmplări și cineva înmi spunea să nu le ascult, pentru că ele-și plâng nefericirea ca și cele

Singurătate, liniște durută, dor nesfârșit de chipul ce-am iubit nu știu de cine-ai fost cerută, să mă-ntorci în lume dezrobit. Când norii de ploi se dezbracă și zboară din gânduri,

Se ondulează sunetele și clipele, trece un flux de fotoni ce acoperă pe rând jumătate de pământ cu bucuria unui cuvânt în râsul soarelui c-un singur ochi. Se miscă viața și lucrează, învinge

De copil mă urcam prin copaci și călăream caii pe deșelate, mai cădeam câteodată dar nu recunoșteam că m-am lovit. Când m-am făcut mare nu mai aveam semne, aveam amintirea unor

Era atât de înțelept să mă retrag în cuvinte, eram un începător care învățasem economia, puneam mărimile în calcule de previziune care nu suportau abateri de influență. Normal totul trebuia să

Îmi caut pașii pierduți pe drumuri inexistente sub tălpi port pietrele rotunjite deja, apele se împart între gurile flămânde ale brațelor care se varsă-n infinit. Pe pământurile fără picioare

Degetele ei subțiri jucăușe îmi aduc primăverile în gânduri și le îmbracă în verdele crud al iubirii în care am înserat cu tinerețe cu tot. Noaptea m-a lăsat să odihnesc în brațele-i strâns

Miroase a întâmpiunare de nou an, clipele mi se grăbesc lăsându-mă pradă trecutului și cineva mă așteaptă nerăbdător cu o foame de lup. Fără să mă retrag din obișnuințe îmi simt cum curge

Iubirea nu se cerșește pe stradă cum se cerșesc banii dar femeile o vând odată cu trupul și deschid ușile cu voia stăpânilor tot pentru bani sau alte foloase. La cine nu te aștepți cade,

Macin gânduri în râșnițele timpului morile de vânt au căzut la sfat cu morile de apă li se pare o lipsă de respect pentru tot ce înseamnă măcinat și nu-și mai ascund niciun gând de a spulbera

Cântecul s-a dezlegat de corzile vocale, a zburat ca o pasăre prin lume, eu l-am ascultat să-mi văd singurătatea abandonată și nimeni să nu și-o dorească. Lăsa-ți să se bucure și

Taina vieții nu se schimbă, La prefaceri dese-n lume, Tu înțelege-o-n orice limbă Fă-ți prin muncă un renume, Idei mari se nasc în minte Noi credințe prind o formă, Prin fixarea altor

Dacă ți-aș spune tot adevărul nu ai crede nimic și cerul se va rostogoli în gol cu păsări mute. În cuvinte am sunete nu vorbe, alte înțelesuri se țes pe pânze de gând și ele flutură pe

N-ai înțeles cuvintele mele pietroase, ai trecut peste ele cu aroganță și gesturi nepotrivite. Ai crezut că fericit nu pot riposta și nu mă dezic de o stare de bine dar totul are o limită

Sub patul armei e întotdeauna o înfrângere, când trag îi simt puterea în cătare, căprioara cu ochii deschiși în depărtare nu simt împlinire în moarte, doar ură pentru cei ce o provoacă vânez

Poți să te prefaci cât vrei, nu te cred în pieptul meu ard altfel de flăcări, ești mai mult o aparență decât o realitatea vie din care viața trage cu dinții și eu cuceresc redute părăsite cu

Mirosul încărunțit de noapte-n decembrie mi-a tăiat furia într-un peisaj alb, vrăbiile speriate s-au retras fără urmă, n-am văzut neam de iepure doar moș crăciun înota printre case. Fără să

Din tine irump călduri poate mărturisești cum am înfruntat zăpezile iernii și ne-am bătut cu vântul dinspre munți, cum te-ai înghesuit în sufletul meu ca un tămăduitor de temeri și ai

Noaptea se crapă ca o scândură când zorii bat cu ciocanul luminii în ea, de se pun pe șipotit apele. Visele se despart de gânduri și o iau la sănătoasa, se umplu de fantezii utopice, rup

Focul nu vroia să ardă, ori nu avea aer ori lemnele erau ude, dar nu erau și mai scotea și un fum înecăcios, trebuia să stau cu ușa deschisă. Oricum ceva un mecanism al centrale nu

Nu știu câte lumini și umbre se succed, știu doar că sunt un om al luminii pe care o absorb prin toți porii și ea îmi inundă sufletul încât acesta devine un flux de bule cristaline care se

Orașul cu ochi de pisică pe acoperișuri ca niște piramide crescute pe coline sparge liniștea străzilor. Zilele se varsă din câmpia rotundă a ochiului cu albul zăpezilor în oglinzile

Noaptea stinge focul cu apele întunericului vărsate din cer pământul își întoarce fața brăzdată de riduri chiar dacă e bolnav de așteptare rădăcinile fug în adânc dar nu se lasă amețite se

Mi-au încărunțit rădăcinele la tâmplele timpului, caut tot ce nu s-a pierdut și nu mă îndrumă nimeni spre comori, nici măcar pe urme de legende și mituri care îmi răscolesc fantezia că aș putea