Silviu Somesanu

mă silesc să mușc din carne vie simt greață detest teama și minciuna alături lăsate să se manifeste demult tot gândesc la un rezultat am o intuiție zilnică mă obosesc teribil gândurile

Deschid larg fereasta pe stradă forfota e în toi, orașul s-a trezit din amnezie soarele pătrunde printre clădiri. Lasă-mă să mă gândesc în liniște, cuvintele le-am învățat de la

N-am fost cum crezi acum sunt și cresc între noapte și zi cu câte un strop, fierb într-o speranță de fructificare de teamă să nu rămân sterp ca un suflet ars. M-am socotit, am hotărât și am

Ea desenează cu sprâncenele fluturi negri și cu ochii caută buzele orașului, umbra iubitului plecat în capitală și îndepărtata zare, marea uitată de țărmuri cu pescăruși cu tot. În zilele cu

Tu mi-ai rămas într-o fotografie alb negru, în umbra unei lumini din trecut privești speriată oglinda c-un surâs fals pe fața ca frunza de nufăr. Eu stau ascuns în gândul plecat, trecător pe

Nicio teamă nu se lasă dusă când constrângerile rup din tine într-o veselie impusă cu o strategie vizibilă și erodată de ceilalți îngâmfați care și ei sunt roși de teamă. Totul se întâmplă

Nu-s întâmplări în versurile acestui poem cu arome de struguri copți în teascurile luminii șoptind gravitației plăcerea din dulcele mierii, pulpă grasă în ulcele de lut. Ecoul dă contur

Orice încercare nu te lasă să te desfășori scoate din ea un fel de reținere mută pe care nu poți să o dai la o parte dintr-o dată ca pe o haină veche ruptă-n coate. Mâinile tale te îndeamnă să

Nu mă clintește nimeni din loc nici nu mă iartă, nu mă lasă nici să mă ridic fără să pună o vorbă bună unde trebuie sau nu trebuie. Sunt un prieten de pahar povestit cu tot ce se întâmplă în

Dacă ne vom păstra amintirile să nu uiți esențialul din ele, acela în care doreai să fii o iubită fericită fără să te înspăimânte mușcătura vremii cu cicatricile care lasă urme adânci. Sufletul

Se aude un sunet străin vine rece pe o rază de lună și-i dă contur de întuneric nopții adăpostit sub cupola timpului. Ne vom regăsi și fără vedere când lumina nu ne va însoți, poate

Se înzorea în mine cântec vânătoresc, hăitașii porneau să are pădurea luminii limpezire a izvoarelor în aurora răsăritului. Foșnitul frunzelor rămânea în așteptare, veghea sticloasă se

Tu-mi spui că sunt un șoim de fiecare dată când nu sunt, mă feresc de comparativele tale în care nu mă regăsesc cu nicio fantă, cu nicio umbră, doar c-un zâmbet carnivor rostogolit pe

Căzut într-o letargie boierească străbat somnul prin poezia nopții cu singurătatea ruptă din memorie într-un tunel de cramă domnească unde totul se pune la cale într-o luptă bahică cu tăieturi

Când se lasă o boare de pădure înverzită peste piața orașului somnambul cuprins de remușcările mulțumii de porumbei care vin la ciugulit firimiturile unei civilizații șterse de avuție, se

Nu am iubiri care să mă plângă nici mari păreri de rău ori vise să mă răscolească, doar gânduri închise într-o buclă care plutesc deasupra de puterea de înțelegere pe care le las în voie, să-și

Gândurile mele înspicate de rod cu arome din ținuturi străine îți frăgezesc așteptarea dospită-n șoapte unde ademenită te grăbești să vii. Apoi visele ca merele îngălbenite-n verde cu miros de

Mamă pune-mi în gânduri bucuria, credința în trăirea simplă, îndepărtează de mine răul și așa cum faci pâinea, fă-mă bun, dă-i sufletului meu ce-i pentru suflet! Lasă-mi în trup semnul tău

Vocea ei nisipoasă ca malul fluviului se îngâna cu valurile, în trupul subțiat de insulă își schimbă culoarea, i se lipise de apă privirile ca într-o ploaie ce risipește lacrimile norilor pe

Era pe când nu știam ce-i teama și mă dureau dinții de lapte, mă inventam în jocuri și ele mă stăpâneau disciplinat în preocupări. Trăirea avea-n măduvă cutezanță pornită la drum fără

Noaptea lui nu avea somnul întreg se consuma-n iubiri pasagere, avea smalțul gros de întuneric sticlos și pe arcade sprâncene de scrum, privea de dincolo prin geam pe catifea pulpe bogate. În

Intră soarele sub nori,se aude zvon de răcoare cu semne de veșted îmbătrânim și noi. Se anunță ploi ca niște singurătăți femeia plecată se lasă așteptată unghiuri treze îi veghează

Între sprâncenele tale curge înserarea ca o mierlă cu zborul razant spre strugurele gurii. Vor ieși căprioarele în poieni la izvoare, pădurile vor foșni-n auz fermecat frunze de lună

Voi trece prin orașul infestat cu senzații închise între ziduri ale unor singurătăți umilite de speranțe, de lipsa fluidă de comunicare unde cuvintele nu pot fi vânate și tăcerea se scurge prin