O noapte înflorită-n stelele apelor,
o încercuire colorată de vise
din adâncuri crește fântâna,
teii și-au scos florile la mezat
albinele ceruiesc faguri cu miere.
Lumina se-nclină
Iubirea se hrănește numai cu ce are
se întinde sub plapumă atât cât o cuprinde,
de felul ei e dulce și amară,
pune în trup fericirea dar îl și ucide,
aprinde-n inimi lumina și ea strălucește.
Fulgeră ideea dincolo de gânduri
se înnobilează durerea cu înțelegerea ei,
în fața judecății de conștiință
sângele pregătit pentru viață
în camerele de taină ale inimii
se curăță de mizeria
Între Dumnezeu și iubire
e trupul însângerat pe cruce
pregătit să moară și să învie
mai luminos decât frica.
Sângele lui în alt trup se scurge aureolat,
un duh coboară și-l urcă la
Ea locuia în poezie, în cântec
se îmbăia cu flori și coloniale ca prințesele,
avea nuri șireți și uimire-n priviri
de șoaptele ei mi se păreau rotunde
fără să treacă prin cuvinte.
Nu puteam
Nu am cuvinte care să cadă într-o dungă
am doar sunete de clopot tânguitoare
și o clepsidră ce zace-n fereastră
la capătul de apus al deșertului din viață.
Stau împrumutat de corpul tău
Înviat din durerea sfârșită a gândului,
cu trupul cioplit în marmora zilei
poartă în dragoste, sămânța roditoare.
Șlefuită cîteodată
se ridică cum copacul prin ani
cu fructe coapte lăsate dar
Când mă va însoți noaptea
voi rămâne singur
cu fantomele ei,
anotimpurile nu se vor deosebi.
Pe întinderi vălurite de maci
perle de lumină
ies nesupuse din ape,
îmi înfășoară sufletul
Un arc se-ntinde cât un cer
ce dorește să cadă din el stele,
luna rece seceră și ea lumina
flămândă ca o insulă naufragiată
într-un pustiu de apă.
În trupul tău o noapte ascunsă
împarte
Când peștii sar prin aer
se visează păsări
în zbor,
în apă și deasupra ei
se simt liberi.
Orice împrejurare
naște o posibilitate viabilă
de manifestare,
așteptarea hrănește
Să-ți umpli norocul cu deșertăciune
și-n colbul său să te pierzi
cum nisipul înghițit de pustiu,
singurătatea ta să o lași altora
murind cu dorința să scapi,
teama să ți-o măsori
deși ea nu
Nu merge pe drumuri bătătorite,
când ajunge nu se-ntoarce înapoi,
se grăbește până la prima răscruce.
Ajuns, o ia într-una din părți
și-și vede mai departe de drum,
îl bătătorește
Sunt un om care se descompune în setimente
încât moartea nu-l găsește la post,
ard în mine toate așteptările cu flacără mocnită
și nimeni nu încearcă s-o stingă.
Sunt un trecător necunoscut
Iubito nopțile mele se joacă cu stelele
de pe fața lunii munții își cer plecarea
undeva pe pământ unde triumfă rațiunea,
ochii tăi privesc poetic acest demers
cu speranța că se comprimă
Nu știu ce mișcări îndreaptă eroarea,
auzi în tine clopotul durerii
cum bate rar și cu ecoul departe
în măruntaiele adânci ale ființei.
Te văd cu ochiul adormit pe cuvinte
cum scormonești
Știu cât de vinovată ești
și te iert,
totul este un raport care s-a prescris în uitare,
sunt la fel de vinovat ca toți ceilalți
care se acoperă cu intenții bune,
de fapt stau sub streașina
Nu mai încap culorile în trupul poeziei
și se rostogolesc în penelul fermecat,
se nasc tablouri vii ale naturii
măreție pentru ochii privitori.
Cu entuziasm afli plăcerea din lucruri,
imaginea
Ca un fluture poezia se așază pe suflet,
îl hrănește cu fructu-i dulce
până-i vibrează corzile de vioară
și respiră lumina prin sunete.
Fulgurantă ca o păpădie de apă
face risipă de simțire-n
Amândoi am robit noaptea cu atingeri
în șoapte plutitoare pe umerii silabelor,
trândave plăceri odihnesc în carnea din gânduri
și înmuguresc în dorințe sălbatice.
Sângele tău respiră prin
Elogiez cuvântul și-l purific de ură
luminez întunericul și-i fac nod
pus în gânduri clare de cristal,
dureri se absorb în evlavia tăcerii,
neodihna se acoperă de virtute
și sufletul singur se
Pipăind pe șolduri ziua
zise,
iată cum se rotunjește lumina
și curge vertical în amiază,
de umbra se retrage în sine subțiată
în propria spirală de mătase.
Semne nu sunt pentru utopii de
Eram aproape răbdător și mă înghiontea teama
într-o confruntare rece de ambiție
cu toți nervii întinși.
În carnea-mi amară sângera așteptarea
într-o tăcere soră cu cruzimea.
Împătimit ca un
Tu ești mai fragedă-n esențe poetice,
cuvintele se rostesc platinate de iubire
în vindecări atinse cu mâna,
crește pe interior tulpina desăvârșirii.
Lumina risipește umbra răcoroasă
pe
Să ne-ntorcem înapoi cu gândul
nu pătimași, cuprinși de sfâșieri,
ci detașați de grelele poveri
din care naște izvor, profundul.
Să ne iubim aproapele sărac,
cu dragoste să-l privim în
