Silviu Somesanu

Iubita mea e o carte de vise, Îngerii somnului o citesc, Apele trec șipotind Printre țărmuri de dragoste. Noaptea de mătase, Năframă albastră Pe care o flutură-n aer Cu gândul la

Astăzi savurez cum ninge-n grădină, pomii se apleacă frumos în semn de respect, e o lumină scânteietor de albă pe blana pufoasă ce îmbracă pământul. Cireșul are ramurile cu flori de vată și

Iubirea mea-i într-o rază pe buzele tale și tu n-o vezi, îi simți doar căldura ademenitoare cum îți urcă prin sânge. Palmele noastre cuprind lumina ca pe o sferă de bucurie în ochii ce

Lacrimi de sare vâscoase alunecă pe fața inimii, lumea se vede cu ochii înstrăinați de durere și timpul târât trece impasibil ca o apă peste urmele oamenilor. După pauza impusă picioarelor

Alerg după cuvinte fugite din poeme, adun himerele-n căușul palmelor, toate vânturile bat dintr-o parte și acea parte ești tu . Pe întinderi uscate se surpă nopțile cu arhangheli, ploile mele

Am înstrăinat cuvintele, dar scrisul mă trădează, sunt un marginalizat în gânduri, se rup din suflet credințe statornice lumea e o furgonetă goală plecată la drum. Nu-ți mai simt prezența,

În fiecare noapte împlinesc o zi, nu le mai socotesc numărul, mi se pare o impietate să mă gândesc la trecerea lor liberă prin mine până la un punct sau două ori puncte, puncte. N-am păcălit

Am cântărit vorbele nefericiților lumii și sunt foarte grele, te simt nedumerită și goală. Tot mai cred în minunile creației înaintează cu lumina prin întuneric, pentru îndoielile care mă

Ea scrie cu sufletul pe fața gândului, inima-i tresaltă de bucurie lăuntrică, se-nfășoară cu trupul în dorințe și nu se lasă cucerită de iluzii. Când ziua se urcă la cer, noaptea coboară-n

Îmi împrospătam de fiecare dată memoria dezordonată de atâtea informații pe care nu le mai puteam clasa separate-n sertare. Pe undeva îmi căutam un loc de înnoptat mai retras de privirile

Sărac, nu mă mai gândesc la libertate nici nu am ce face cu ea, e și democrația destinată numai celor avuți, un fel de clamare continuă care nu e de niciun folos celor mulți. Nici nu știu ce

În fiecare noapte privesc la o stea și nimeni nu știe de ce, unii cred că nici n-o văd bine, dar ea în mod sigur mă vede c-o iubesc și întotdeauna strălucește puternic, îmi pătrunde pe

O trăire-n iubire, nu în pat este poezia adevărată, mireasă pe pagina albă desenată-n cuvinte. Poezia locuiește şi într-o frunză în care se cântă cu sufletul doina unui neam rămas în

Nu văd bucăți sfârtecate din trup, dar simt bucățile sfârtecate din suflet într-un orizont de neliniște care circulă grăbite prin sânge și nervi ce nu pot fi controlate, erup și curg ca o lavă

Să ne îmbătăm cu propoziții eliptice de subiect și să nu ne doară capul, să întoarcem pe dos cuvintele până înțelegem tot ce spun printre rânduri ca niște cititori în stele. Nu putem face

O umbră străpunsă cu o mie de raze și un stejar fulgerat într-o furtună sălbatică poartă în piept îndemnul de răzbunare pentru orice încercare de pătrundere în subiect de către cei fără niciun

Mă caut și mă găsesc în hrubele veacului trecut pe care l-am îngropat cu cruci de piatră nescrise și-i duc în spate durerea pînă la apus, lumina lui subțire mi-a rămas sub aripi ca un zbor fără

Mi-am pus amprenta pe fiecare întâmplare și orizontul a căpătatat alt contur pe care-l privesc fără teamă ca pe o poartă deschisă. Lumina căzută ca un scut protector rupe întunericul și-l

Am rămas alături de copii la joacă, să-mi hrănesc miezul copilăriei și să împart miracolul cu fiecare în parte, împreună cu urcarea în trup, a tot ce înseamnă iubire. Ochii tuturor aprobau

Moartea nu are margini, ci creația prin care am primit limite de evoluție în timp, cu posibilitatea transmiterii vieții mai departe într-o fructificare deplin. Lumea se reînnoiește

Își freacă mâinile de nerăbdare și parcă nu-și mai încape în piele, mă atinge ușor cu o plăcere impusă. Nu vrea să se dea bătută și-și încearcă aripile cum un vultur de pradă, privește de sus

Între coapsele tale fierbinți pietrele iadului, le urc apoi pe umeri. Smolesc fântâna îi scot nisipul și izvorul vieții țâșnește dureros afară, dar se naște păcatul, o umbră în calea

din toate visele numai unul are aripi nefolosite la zbor și sub ele se clocește oul lui Columb din care iese universul pe care l-a gândit Dumnezeu și nu oamenii așa cum se laudă de la facerea

Odată prins în jocul vântului de toamnă înveți că și legile lui se clatină, ochiurile de pădure capătă culori incredibile pe care numai zeii le pot sustrage pentru farmecul acestei lumi.