Silviu Somesanu

Azi dimineață m-am trezit cu picioarele reci trecea prin trup un fior de gheață topită nu mai eram eu cel vesel și bine dispus, să văd cum răsarele soarele printre cireșii în floare, un adevărat

Am îmbrăcat cerul într-o mantie domnească strălucitoare cu fire de aur și l-am privit apoi ca admirator Mi-am descântat durerea din suflet până am căpătat puteri dăruite și prin cuvântul pus

Cred că niciodată n-am fost plecat din gândurile puse pe masă lângă fereastra unde se deschide cerul și poți să vezi departele cum se apropie pe orizonturi de profunzime. În mine ploile

Printre noi se strecoară umbra, lumina vine din spate scăpată după norul viclean din partea de apus zilei pe unde fug ploile vieții, pământul se deschide cu bucurie și aleargă de sub

Când lumea s-a făcut că nu mă vede n-am vorbit-o de rău, dar nici nu m-am bucurat, eram în singurătatea mea stăpân pe voință și urcam treaptă cu treaptă prin viață. Îmi măsuram efortul cu

El își răstignește sufletul în cuvinte nespuse și așteaptă să vină un răspuns, în gânduri îi înflorește dorința chiar foarte mult, nu poate decât să-și învingă sentimentele, orașul ieșit pe

pădurile s-au răzvrătit pe cei surzi la tăieri clandestine degeaba vorbim dacă nimeni nu aplică legea și cu găsirea de mijloace de înavuțire rapidă stăm și mai bine. totul a trecut în umbra

se-ntoarce cu fața la lună nouă și spune ceva câteva cuvinte cât un munte de atins care-i prea departe de carul mare tras de stele sub care se nasc iubiri pe întunericul destrămat limba din

Mă îndepărtez de toate apucăturile și îmi scriu pe foi volante sentimentele pe care le-am trăit cu toate bucuriile și mâhnirile pe care le port cu mine prin lume. Las cuvintele să-ți

În noaptea care pleacă la apus Iubito,tot ce-a fost de spus,ți-am spus, Dar am uitat și-i lucru nefiresc, Să-ți spun încă odată,te iubesc. Din atâta forfotă amară E umed, plouă

N-am încăput în groapa comună, mi-au rămas gândurile afară și fiecare a început să se întrupeze la loc, lumina lor s-a mutat într-un schit la înălțime, palmele au rămas cu degetele ridicate și

Lumea din mine se plimbă pe străzile orașului, seară, se aprind lampioanele colorate, poți vedea vitrinele și să te pierzi în mulțime pentru a evita prieteniile întâmplătoare, nu degeaba tu mă

Oamenii mor întotdeauna, dar rămân urmașii lor, eu sunt un urmaș care lasă urmași cum fiecare rădăcină a neamului omenesc. Nu mă desprind de trăsăturile comune oricât de multe ar fi ramurile

risipă de bucurie sub ochii morții nu te preface există șansa împlinirii între noi stau posibilități palpabile le protejăm tăcerea eu nu știu în iubire să tot aștept tu nu știi să te

M-am născut copil sub geana luminii și am crescut din imagine în imagine ca un film cu actori buni, cei care m-au urmărit n-au fost toți mulțumiți unii chiar m-au hulit, dar drumul a fost

Călătoresc în ținuturile neamului tău, vase pescărești străbat delta la crepuscul, pe brațele fluviului e multă vânzoleală, privesc din depărtare întreaga desfășurare. Curiozitatea și voința mă

Mă convertesc la imposibil să-l fac posibil, iubesc lupta cu necunoscutul și astfel mă pregătesc de salturi împrevizibile, tu nu mă lași, spui că mă consum, știu, dar nu pot să stau locului fără

Întunericul s-a spânzurat într-o noapte ploioasă, nu suporta umezeala sfârșitului de toamnă, diminețile i se puneau pe inimă, fuga s-a zbătut în el apoi a încetat învinsă de lumină. Ploile

las toate posibilitățile să se întâmple fie ele cu influențe bune ori rele când nimicul dorește să iasă în față îi rup picioarele și-l fugăresc pe scări prind la gânduri aripi de păsări albe și

A venit toamna iubirii c-un alt început, în anotimpuri scurse n-a fost, n-a încăput și bate în clopote ca un străin aprod s-aducă din cămară și ultimul ei rod. Toamnă bună de legat, bogată,

Cuvintele se primenesc în versuri uneori se prefac în cântec, să se audă din gura oamenilor frumos. Lacrima ori bucuria ascultătorilor mă îndeamnă să cânt, le ascult sufletul și-l fac să

Tu nici n-ai fost, eu ți-am citit chipul printre femeile pământene și l-am lăsat să capete trup de fecioară asemenea Ceciliei. Eu cred odată cu tine, sunt mai mult decât poți tu

Toamna mă cunună cu tine, veșted frunzișul ne îmbracă-n culori, rămânem în vii să culegem razele soarelui din ciorchinii de struguri. Prin sat trece caravana iubirii, ne ia cu ea.

Noaptea plânge pe drumul fără sfârșit cu parcursul schimbat, timpul îmi albește la tâmple uitarea chiar dacă sentimente-mi răscolesc trecutul, ele rămân tot amintiri. Tot ce s-a întâmplat