Silviu Somesanu

Din vechime trag după mine rădăcini viguroase, o sevă ca un izvor fierbinte din care n-am băut des, dar o simt prin sânge cum urcă. Sunt un împătimit al cetății, viața se clădește sănătoasă

Avem prea puțini ochi petru a vedea ce se întâmplă în spatele nostru, avem prea slab auzul pentru a distinge toate sunetele și cine știe câte nu mai avem ca să înțelegem cuvântul Domnului și

Toamna s-a dezbrăcat de hainele ponosite, stau într-un picior și o privesc, mă gândesc cine o forțează, cine o pregătește de plecare goală de se grăbește să n-o prindă zăpada. Lăsați să vină

Tu te-ai îmbăiat în umbre cu aripi cu tot, sub stejarul înalt și bătrân prinzi dragostea nepregătită din iubirea femeilor flămânde. Ziua-n amiază răsufli ușurată și aștepți cu inima

Noblețea încă se mai năpustește-n mine, întotdeauna caut să vindec orgolii, de la o vreme mă luminez la față când cineva-mi spune o vorbă înțeleaptă și tu vezi, ridici capul și speri la mai

Nu ademeniți noaptea cu păduri adormite, ori râuri cu peștișori de aur când mamele își culcă copiii cu povești și-n ochii lor somnul e sub gene, ca un freamăt care te acoperă cu frunze de-ți

În convingere se topește adevărul oglindă a reflectării în suflet, de carnea cuvântului face cute unde înțelesuri ascunse așteaptă ieșirea la lumină. Gândurile respiră adânc

Ziua se înghesuie să intre pe ușa din față, e dimineață devreme și nu se cade să aștepte, soarele îi face cu mâna să se grăbească, lumea e și ea pornită pe drum. De undeva noaptea privește cu

Când soarta s-a îndrăgostit de mine nu știam nimic despre ea, mare lucru nu știu nici acum, eu am gândit toul pe înălțime ca pe o coloană ce nu se mai termină și am rămas așa să privesc

Încerc să văd pe interior subiectul, nu-l las să-și facă parte de vorbire, îl încui cu întrebări supărătoare, să dospească de așteptare, îl uit privit de alții cu ochii cât ferestrele unui

Nu știu cum te-aș iubi așa schimbată, prelucrată în cabinete, este prea mult pentru mine care nu-mi pot trăda simțurile. Peste tot ai adăugat câte ceva sintetic mă îndoiesc de frumusețea

Înțelegând că nu sunt eu alesul Cel hărăzit să împartă drept lumina, Stau liniștit nu mă omoară stresul Nici n-o să cadă peste mine vina. Și învârtind spiralele iubirii, Să nu m-arunce la

încerc să-mi vindec sufletul pârjolit îi las amprentele să se șteargă de pe filele scrise cu patimă până tăcerea se va întrupa-n cuvinte și devine risipă-n albastru nopțile devin franjuri în

clipele se-nfiripă din veșnicie ori din propriul curs neîntrerupt în mișcarea stelelor gând fără aripi ce stabilește legile și pe pământ lumina și întunericul în luptă macină

neliniștea coboară pe tâmplele cărunte cu pași triști în priviri e un gol care crește în față nu-i nici o lumină limpede doar un păienjeniș de umbre și ceață într-o toamnă cu brume și

lumea e plină de inconsecvență dar nimeni nu se lasă convins și tot încearcă știu cum fiecare își susține ideea și moare cu ea-n brațe caut să pricep demersul nu mă dau bătut dar primesc pe

întorc noaptea pe fețele lunii într-un descântec fac incantații pentru aducerea ploii pun semne la izvoarele dragostei apă neîncepută beau și arunc împrejur să mă vindec de dor îmi las urme

dacă nu vorbesc prea mult lumea spune că sunt un tăcut periculos care gândește prea adânc și ori mă ignoră ori mă provoacă dar niciodată nu mă apreciază cel mult sunt considerat suspect mă

Suntem două fructe galbene, coapte de miros, prin coaje pătrunde lumina în miez, este o sevă care ne îndulcește dragostea, curge subțire către izvoarele ei fermecate și ce frumoși devenim când

În fiecare zi de joi îmi întâlnesc lumea imaginară, stă cu mine la o cafea fierbinte cu aburul ademenitor care sparge aerul, tu ai gândul departe și surâzi dintr-un tablou pe care-l știu

Și toate umbrele au uitat cărările care duc la râurile întoarcerii, păsările zboară pe urmele lăsate vântului sub ochii somnoroși în diminețile cu soarele purtat pe umerii munților risipind lumina

Lumea-i plină de îndoieli, are multe fețe, s-a trezit la realitate adâncul din conștiințe, dar mulți privesc fără să participe, spectacolul se desfășoară cu ușile închise. În scorburi am găsit

gândesc și privirea-mi rămâne fixă încep cu o căutare-n memorie și fac legături între cunoștiințe adaog ce știu și ce vreau să știu fac o sinteză din care să se nască forma logică de

Mă doare gândul ce-mi scormonește-n memorie, speranța respiră prin trupu’-i fusiform, lumina mă cheamă prin cuvinte. Am iubit zborul cu fiecare pasăre, m-am silit să capăt aripi, am