Silviu Somesanu

Tu ai rămas în oglinda inimii o fiinţi vie, voluptoasă plecată-n fântânile cerului să-ţi izvorăşti aspiraţiile pământene Eu nu te-am părăsit niciodată cum şi tu ai rămas înlăuntrul meu

Lumina mă înfăşoară în petale de soare, de pe umerii orizontului vin caii dimineţii în coame cu vânt, pe rouă izvoarele şipotesc în taină, pleacă din munţi fără să se uite-napoi şi alunecă

Te-ai dus în lumea albă, îmi spunea bunica, n-o să poţi veni nici când o să mor am să vin, dar să nu mori curând, o să mă întorc sigur aici mai aproape, să te audă Dumnezeu şi să capeţi gândul

Nimeni nu fuge de moarte La ieşirea din munţii semeţi apele se limpezesc sărind în cascade pe faţa dimineţii soarele îşi lasă razele chiar dacă-i rece învăluită-n ceaţă, totul se-ntâmplă normal

Convingerea nu se schimbă, rămâne doar sub vremi, fiecare îşi caută posibilitatea de rezistenţă, luptă să-i frângă aripile credinţei adevărate. Mi-am retras colţii şi aştept hrana la masă fără

Noaptea cuprinsă de hazard fuge dezbrăcată, uit pentru ce am intrat în ea copil timid în vâltoarea apucăturilor lumeşti nepovestite la nimeni de ruşine, imagine furată din cărţile de

Rotesc pe osie lumea ca un astrolog al destinului, mă rog şi se înalţă odată cu mine. Împart la fiecare ce i se cuvine, nu mă opresc din iubire şi meditaţie, n-am teamă de umbre. Lumina se

Meditez până-mi topesc gândurile-n vise şi se întrupează-n zidul înţelegerii, lumea îşi şterge faţa după colţurile întâmplării, se agaţă de frânghiile timpului, să intre în scrierile uitate în

Iarna s-a prăbuşit peste aşteptările oamenilor cu nişte amplitudini care se mişcă mereu, eu te întreb cum poţi rămâne constant când totul pare să se îmbrace anormal după un scenariu necunoscut

Şi-a încordat furca pieptului şi a strigat a victorie, când a încetat nimeni nu l-a crezut, apoi s-a făcut nevăzut. Mai departe ca un berbec înfuriat a strivit barierele întâmplărilor, ţine

Socotesc prea repede, oamenii mă privesc cu nedumerire, nu cred și verifică. Apoi se miră tulburați. Eu nu le spun aproape nimic, sunt neștiutor al cauzei în care de fapt și

Am plecat în lume de timpuriu fără nicio îndoială, mai mult cu voinţă şi încredere, în luptă am suferit destule înfrângeri, dar am crezut în victoria finală şi am învins. Nu m-am lăsat

Îmi limpezesc sufletul cu oxigenul de dragoste pe care mi-l insufli clipă de clipă în fiecare celulă din trup şi uită să moară. Intră cu bucurie în jocul vieţii până ajunge la inimă şi-n

Îmi porti bucuria în braţe la fel cum la piept în fiecare zi iubirea, cred că totul este un simbol de frumos. Umăr lângă umăr, mână de mână mergem până dincolo de aparenţe într-o lume în care

De când te-am întâlnit femeie, inima mea e ocuptă cu dragoste şi aşteptările se înmulţesc mereu ca ierburile primăvara. Fiecare zi e un scenariu de vise pe care le rup din gânduri şi le

Vine noaptea cu întunericul rupt de vânt, tu nu vrei să mergi mai departe eu nu te oblig. Priveşte-mă cum măsor paşii timpului printre cuvintele poveştilor tale şi nu le cred, dar asta nu e o

Floarea dragostei, floare pură floare roşie pe gură şi în inimă arsură. Floare roşie, floare de nalbă, perlă la gât în salbă şi în inimă o tolbă. Floare roşie, floare de crin al dorinţei

M-am născut vinovat pentru păcatul originar aşa că sunt sortit lui, mi-a rămas doar calea mântuirii şi întruparea cu măsura din lucruri. Mereu mă regăsesc în iubirea aproapelui într-un oraş cu

Ai mâncat din sufletul bun cât ai vrut, l-ai lăsat sărac la margine de prăpastie fără să-i auzi ecoul lăuntric. Simţi drumul care nu iubeşte căderea şi te întorci odată cu păsările prin

N-am să te reneg dulce făptură, abajur al sufletului fără formă, nimic nu-ţi cer înapoi. O rugă în genunchi mă înalţă deasupra de lumea ochiului, îţi umplu clipele cu apele lui, să văd cine

În mâinile tale am lagat iernile cu noduri, erau rămase pe drumuri şi nu le-am lăsat să fugă dintre noi. Nopţile şi-au sculptat singure întunericul în aerul rece, stelele căzute în

Am sculptat în zăpadă Doamne, şi erai acolo bulgăre de lumină în mâinile mele, bucurie lăuntrică, nespusă.

Lumea trece prin mine flămândă, îi ofer tot ce am, dar nu mai mult decât sunt, știu să pun punctul unde trebuie când nimicul se înfiripă-n luptă cu scop de tergiversare în calea evoluției mai

De când mă știu nu mă supun presiunii din vorbele căzute în dungă, îmi ascult mai mult inima ce învinge orice nechemat care joacă pe sare. Tac atât cât un răspuns adevărat și rup în bucăți