Silviu Somesanu

Din întâlnirile blândeții cu tăcerea am sperat într-o întâmplare, timpul se pierde în jocul cu imagini: scoate câte un as din mânecă, mă transpune în starea de echilibru, și inima își caută

Încă din fașă am căzut din pat, spațiul închis mă lovește în creștet, ochiul drept fură mișcarea și se zbate de rău. Sunt paiața cu brațele lungi, încolăcesc cu ele viața, strig după

uneori plânsul e o topire în lacrimi a greutății de pe umeri eliberat începi să vezi drumul o dîră de lumină care-ți fuge înainte te cheamă și din instinct o urmezi

Ziua trezită din somn se spală pe ochi cu soarele, clopotele strigă prin aer moartea unui om. Deșertăciunea a prins aripi zgribulite de corb și-și îngroapă cerul în pământ, la îndemnul

Înălțimea lor, regi înaripați fluidizează noaptea spre zi, măsurată prin cântec. Ei sunt la sfat decretând zilele cosmice, beau sângele pădurilor, rotite prin noapte. Sfâșie întunericul

Timpul mă izgonește din trup. Cu mâinile împreunate în cruce, desțelenesc din interior pământul. Din stele, aud vocea sufletului, șoptește să mă pregătesc și eu tot aștept.

încă de cu seară mă izgonește-n întuneric piciorul drept fuge după cel stâng un ochi simte ce se întâmplă și se zbate aproape că-s vesel îmi fuge drumul sub pași de teama duhurilor

am numărat clipele cu sunetele lor de piatră pe drumul pe care numai îngerii trec și de o vreme îți aștept umbra după colț mă chinuie somnul pănă-i trec malurile dincolo vroiam să-l izgonesc

În universul meu nu plouă, păsările se hârjonesc în praf iar tăcerile se rup din plăceri, totul e imponderabil, valsează. Oamenii își umflă capilarele în somn, se visează îndragostiți de

așteptare de vulpe tăcerea strânge între pulpe muierea mângâiere pe sâni fericirea fără stăpâni iubirea ploaie de stele noaptea te-nsoară cu ele moartea drob de

De ce-mi repeți? Am înțeles că nu sunt ca ceilalți, de asta rămân. Înfășurată de mine ca o liană de copac umbre în ierburi, purificăm sângele de singurătăți. Sânul tău copt peste pieptului

Mă plimb pe cai înaripați prin stepe Pe unde dropiile-și sapă cuibar, Hrăniți cu stele sunt iubiți de iepe, Au ochii umezi sculptați în chihlimbar. Scapără-n copite pietre pe cărări, Au

Cartierul meu e o gură de canal în care se aruncă gunoaiele oamenii toți sunt anonimi mă intreb de ce îi salutam când eram copil? Dacă m-aș strădui aș pleca fără să spun la nimeni în altul

Cineva sparge tăcerea cu ciocane de plumb, bate pe nicovala istoriei în potcoave de cai înaripați, sunt prea tineri n-au învățat zborul. Voci rupte din alte voci strigă de peste munți,

Caii aleargă pe emisferele sânilor tăi, un nor și-a făcut casă la marginea cerului, fulgerul îl spintecă cu sabia și cerul curge pe acoperișurile incinse de la capătul drumului unde merg cu

dincolo de margini în abis țipătul lung al păsării apropie și sparge întunericul doar ondulația sunetului ascunde-n vibrații zborul neîmplinite simetrii de umbre împart lumina-n franjuri

Umbra unui sarcofag închide în întuneric mii de ani. Cineva povestește, poate chiar îl știu; mă aplec peste el și-n piatră e un loc prin care intră cerul și aprinde lumina. Privesc