Silviu Somesanu

Tăcut la fereastra toamnei stau și-mi amintesc, se plimbă prin mine copilul de ieri desculț pe drum și fără temeri, mi-a spus mama să intru în casă, să nu-mi mai păstrez ghetele, le-a venit

noaptea mă dezvelește de vise cu degetele încovoiate caut în carnea pietrelor urme de păsări din stele cade cenușă de suflete.

printre picături timpul fuge fără să se ude pe drumul dintre anotimpuri dragostea și ura se fluieră moartea intâmplătoare și viața trec printre degete sunt trist de-mi lăcrimează norii

printre dezamăgiri de copaci desfrunziți noaptea și-a ucis fantomele întristat pe crestăturile frunții fac o cruce ca semn de liniște sedus printr-o ispită m-am refugiat după cuvinte

Fiecare copac e un copil al pădurii; norii negri trec peste muntele alb, stelele adună suflete de oameni, sosesc cu ele pe aripi de îngeri. Luna-i căzută într-un lac cu nuferi, oarbă de

e un prag între gânduri din lemn de sânger cine apucă să-l treacă își calcă pe propriile vise văd sfârtecate trăirile din trecut ca o copilărie agățată la geam în tunetul privirii cad

trec odată cu vântul prin pânze de foc noaptea ca un lințoliu de argint acoperă fețele oamenilor de gheață odată cu frunzele atinse de tristețea din munții lunii fluturii aprinși ard

te-ntorci și torni haosul pe drumuri diforme și vezi cum se așază pietrele una într-alta de nu știu de care-mi strivesc degetele voi zdrobi depărtarea din tine cu un ciocan de piatră lovind

Noapte cu întâmplări, noapte de căutări, semințe de stele în lutul moale, sub oasele timpului doar întuneric semințele adorm în noi. Doar zâmbetul luminii în sânge urcă rădăcinile și se

când vom fi tot mai departe unul de celălalt vom pune între noi cerul cu întrebări partea mea va fi cât toate zilele partea ta cât toate nopțile la fiecare capăt un anotimp diferit și fiecare

când vom fi tot mai departe unul de celălalt vom pune între noi cerul cu întrebări partea mea va fi cât toate zilele partea ta cât toate nopțile la fiecare capăt un anotimp diferit și fiecare

Sânii tăi doi cantalupi sar din coșul pieptului, și ies din așternuturi, i-am atins cu ochii și cu palmele, apoi i-ai retras. Obrazul în somn îți era tandru, pesemne visul te-a adâncit în

în noaptea întunecată smoală înfiorătoare precum ultima moarte vis dezmembrat cu răngi de sticlă nenorocire neagră plânsă de corbi nedefinită prin timp zboară spații rostogolite în

Nu-mi acoperiți ochii cu întuneric, acoperiți-i cu lumină! Vreau să privesc în ochiul lui Dumnezeu; să-l chem în interiorul sufletului, cu cerul său cu tot, să-l simt cum face pași mărunți și

trec vânturi prin sânge păsările ciugulesc timpul toamna coboară prin frunze colorează coloanele sufletului cu triste îmbrătișări pietrele respiră în striații aerul umed de ploi zidurile cu

Simt cum se rostogolește întunericul se stinge sub pași. Dunga orizontului împrăștie flori de lumină, irizări pe obrazul cerului, răsăritul. Bat cuiele înroșite la osiile anotimpului, să

am ascultat de mii de ori respirația ta până când aerul a ieșit pe fereastră noaptea e o cascadă de gânduri în tăcerea adormită în corp clipele ceasurilor de piatră taie prin zilele

noaptea mă epuizează de iubire cu mâinile întinse caut carnea pietrelor soarele îmi arată cum propria umbră mă însoțește asfințitul se spânzură de marginile cerului vine seara și-i

dezamăgirea mă seacă de cuvinte cu mâinile întinse caut lumina prin pletele vântului soarele îmi arată propria umbră cum îmi dă târcoale asfințitul se spânzură de marginile