silviu dachin

te stiu straina si frumoasa, departe nici nu mai rasar noptile peste umarul stang, ma intorc iar cu spatele spre casa si plang. deja mi-am lustruit ideile cu box de la pravalia din

Vezi și tu cum zboară gândul Prin ferestrele închise Și înconjurând pământul Mi te-aduce lin în vise? Cum trecând peste cuvinte Dorul ia un trup de floare Așezandu-se cuminte În rondel de

O ramură doar, Să îmi rămână albe Prin suflet cărările Peste care ți-ai presărat Îndepărtarea. Gustul de cireașă coaptă Desprins cu palmele țipând A plecare din tine Îmi strânge buzele

Verde îmi bate inima În ceasul suișului spre suflet de om, La răsărit stau îngeri cu mantii de zăpadă, Cât de caldă și mistuită de dor E astăzi cetatea cuvintelor… La capăt va fi înflorirea din

eu cunosc o fata, fata frumoasa, un fel de vis adus de ingerii treziti prea tarziu si plecati in graba spre ceruri, ingeri uitatori de vise la noi pe pamant. eu stiu ceva despre o fata,

Cerbii s-au urcat sarmanii Sus pe norii argintii, Inca te astept sa-mi vii, Peste umeri de campii Se pravale bolovanii… Iarna-mi pune frig in minte Rup un fir de busuioc Si-l presar pe ochi,

traieste-mi suis spre noi cuvintele piatra cu pietre, clopote din clopot, ca prea ne ard vremile, nesfintele, in mare tropot. ne-au pictat pe frunti sudoarea ingerii din litera neagra,

Deasupra florilor spini albi, Flori dedesubt. Mângâie viata Palme si talpi Chemare aprinsa, Flacari tacute si reci. Tot mai cuminte privirea, Îngeri îsi sprijina Genunchii pe

cam cat un pui de floare sa iti fie destinul destinului; daca vei sta in umbra alba a norilor adevarati o sa curga peste tine o sete de viitor incat toate drumurile se vor face roti sub

am auzit multe guri vorbind aiurea in ultimele zile, in legatura cu moartea celor de pe munte. un fel de romani, categoria prosti, isi faceau cruci si se felicitau ca sunt oameni cuminti si le place

corabiile au plecat din port lasand in ape goluri mari, rotunde, in care fiecare sa-si afunde un chip de om pierdut, un chip de mort. schimonositii pescarusi coboara peste orasul daramat de

tu ai gust de iarna cu mar copt langa fuioare de fulgi, torc linii pe urme de talpa si sania fuge mereu prin parul tau inspre Polul sud, batrane zapezile se incalzesc la foc de ursi

Voi purta mereu aceiasi nori albi, Flori de pai menite sa-ti împodobeasca tie surâsul, Ierni vechi stând asezate turceste Pe tronul de piatra al sufletului meu. „Vreau sa trec într-o clipa peste

Iata, s-au întâmplat doar câteva clipe De la ultima cereasca ninsoare Si deja mi se decojesc amintirile Intuind dinspre poli o topire nesfânta. Fulgii se chinuie sa îmi ramâna albi Ca si când

ti-a inflorit pe umar o creanga de cires desi unii cred ca e iarna, o stea cheama magii, se sterg bocanci pe pres colinde incep inspre seri sa se cearna. un gand mi se coace in forma de

daca scrie pe prima pagină cu literă albastră înseamnă că între noi și soare nimeni nu mai are chef de eclipse. da, s-a dus vremea eclipselor în care sufletul meu stătea cuminte și aliniat

lasă-mă să îți pășesc vreo două mângâieri pe tâmple cu tălpile gândului meu mut, desculțe tălpi, un anume fel de dragoste în istoria lumii găsit mereu cal încopitat în Lună doar după, în

în orașul cu câteva tone de oameni mi-e sufletul încă o dată fulg prin iarna aceasta umană, volantă, enigmă de parcă unde mă cheamă și unde trebuie să dau răspunsul sunt venus și marte, vorba

am ales să zâmbesc printre gratiile sufletului meu câte o oră, două, cântecului plecat prea atât de repede între galaxii inaccesibile mie. nu voi mai întoarce drumul amintirilor despre

tu imi spuneai nuc și imi pieptănai acele de brad, eu nu iți stăteam umbră pe chip zâmbind a fildeș de alifantis pentru nichita care e oale și ulcele legându-ne și legănându-ne... nu îți

cresc firele de iarbă cam fără culoare si mult sub spatele meu răsturnat pe gheața lumii. \"te râd fluturii, mă, te râd toți fluturii!\" și fluturii mă râdeau verde cât toată iarba de sub

Nu știu să fii trecut pe-acolo vreodată, Într-un tablou de Lună al tău Cad niște cioburi aducând lumină verde Culeasă cu grijă din acele de pin, Și mai ajung pe acasă așa de rar De parcă

Te-am așezat cuminte peste tâmple În chip de înserare sub pleoapele în lacrimi, Ca nu cumva în jocul scornind viclene patimi Vreun uitat de tine să se-ntâmple, Și fără de scăpare să ardă în