De ce canta in seara asta viorile lumii
Despre tacere?!
Nu e mai multa bucurie in lume,
Si nici macar nu-i mai multa durere…
Sau canta pentru ca in seara asta de tine
Mai tare mi-e dor
Si poate
Intre cadavre
Învingătorul dându-și seama că e învins
Cu mână arsă își ridică
Partea albă a pieptului;
În pumnul mâinii drepte
Strângând tremurătoare inima
Rupe cu dinții din ea
Ca să poată
știu că mă privești
de dincolo de ochi
cu veșnica nesiguranță
mereu crescândă
la venirea mea
și oprindu-se întotdeauna
la semnul tău
în formă de cuib
sau poate de inimă
aducându-ne
M-am gandit astăzi pentru a nu știu câta oară la așa numita școală a vieții care e aruncată în eter de atâtea ori dar cu aceeași atitudine... am trecut cu mare grijă prin vieți de oameni, prin Carte,
Îți simt mereu stelele dincolo de noapte,
În tâmple,
Nu le mai știu ascunde ziua…
Hai să lăsăm șiragul clipelor inimii datorie
Până când contopite în alb
Mâinile vor ști să lase urme de cer
În alb și negru coboară cușca în care mureau porumbeii,
Inima lumii bate a neant, a metastaza fricii,
Paralizați ochi și genunchi…
„E sau nu e Dumnezeu, e sau nu…?!,
de n-ar fi…”,
mocnesc
nu vei pierde nimic...
cunosc cateva flori crescute
pe melodii albe.
nu au radacini
(sau poate au, dar nu le arata?!...)
si oamenii le muta mereu
ca sa nu mai stea in cale.
la rasarit
și dincolo de gari caii nu mai ating
iarba
din lipsa de temeri,
verile poartă cenușă pe frunțile
bătrânilor,
dincolo de gări se moare doar
în sărbătorile legale,
mi-e ceva dor de vineri
Nu, Doamne, nici întrebări nu pun,
Vreau să vorbim
Doar despre cei dragi nouă
Până m-a doborî osteneala.
Chiar și despre cei ce te urăsc
Aș vrea să inventezi Tu câteva flori din cuvinte
Prin
Târziul meu are ceva în plus:
E doar al meu !
Vreodată, poate, când frunzele de alb o să moară,
Înspre soare-răsare
Voi flutura câteva clipe
Rupte cu dinții din cealaltă lume.
Până
Știu un loc în palma ta,
Floare să fie, presată între rugile de peste zi,
Petala albă dormind langă celelalte petale
Când îmi adie cuminte seninul peste obraji…
Iubita mea e strop de ploaie
curajul de a dori sa fii nimeni fara teama ca ti se va implini dorinta - asta numesc eu crestinism.
fericirea nu e altceva decat suma zambetelor celor apropiati tie. nici nu stii cum ar trebui sa
cateva nopti, vesnice toate,
chemarea era lan de grau verde pe buze.
copilul, cerul captiv ochiului sau,
in camera goala m-a oprit din otrava unui zambet.
stau la taifas nebunii prin
mi-s
o leaca vagabond si
nu inteleg de ce toti imi spun ca m-ar vrea... om de treaba!
tare nu sunt curios de imaginea-mi pictata frumos de un o galeata de prejudecati pe un creier
dinspre praful in care zac petale de salcam
urca marile albine de ceara
rostuite frumos in prisaca
de hoitul trantorului nascut mort.
ne miroase cortul a fum,
s-au jucat copiii langa cei
nici argintul nu sclipeste
in umbrirea astui joc;
darmite astrele noastre,
nu se mai zaresc deloc!
imi rastalmacesti privirea,
ploua negru si hain,
in absint gasesti iubirea!
...sau mai iute
mi s-au întâmplat prea multe în viața asta ca să mai pot crede în întâmplare!
Cupidon, e prea târziu, lasă arcurile! Noi avem arme, tancuri, bombe...
în fașă, ca și în morminte, prea
O aripă albă a început deja
Să mă trădeze pământului
Gâdilând prin puncte anume rotunjite
Buzele țuguiate a dispreț.
„Uite-așa mi se face mie întotdeauna toamnă...”,
repeta întruna un cuib.
Îmi calc pe umbră,
Și umbra tace.
În liniștea pasului tău
Își leagănă cerul poveri de-nserare
Peste suflet,
O floare albă din câteva petale
Mi te vedea cocor
Călcând până departe
Peste
ploua-ma cu intelesuri,
dedesubturi si taceri,
maine fiind un alt ieri
nu ma mai feri de stress-uri!
cearta-ma din cand in cand,
si nu rar, nu la-ntamplare,
cam cat un amar de soare
cui
SD