silviu dachin

M-a învins liniștea din conturul porumbeilor, Dimineți mai simple ca oricând, Pe umeri împărățește o bucată din hârtia zmeilor, Păpădia e o floare rătăcită prin gând, Copiii împletesc în

Cu tine universul devine-atât de mic Și înclinat într-o anume parte Încât alunecarea secundei câte-un pic Apropie pe Venus de-ndepărtatul Marte, Cu tine orice vorbă se schimbă în tăceri Mai

Toate ni se întâmplă datorită luminii; Dans și adormire, Mângâierea… Dacă am ieși dinlăuntru spre fiecare celălalt Aceiași de fiecare dată Împărtășind soarta rând pe rând A primăverilor

eu zic, dacă ne-am naște de la capăt, redând luminii exercițiu căderii în inocența albă a pieii tuturor, s-ar da de-a dura singur intraspațiul spitalelor, orașelor, ogașelor, în pura căutare a

Însumând staticul din fiecare punct Infinitul rostogolește imagini Cunoscându-se pe sine însuși pe de rost. La rândul lor Pe motive de drag și desăvârșire Oamenii se așează în planuri

Þi-am făcut numele rotocol, De mirare, uite, se ciocnesc între ele stelele, Un cerb stă așezat voinicește în capătul vântului gol Desprinzând cu coarnele lui albe din coajă

Înfipt matern în neputința veacului Spiritul copil Al formei nedeslușite Din fiecare zumzet – idee Oprește zbuciumul și tresărirea Mă tem că altfel Nu vei putea lua chip Eră

Străbat pădurea ca pe o uliță a sorții, Prin stânga trecerii mele infinitul murmură ușor Aleg un semn între hotarul vieții și al morții, Sărut cu palma frunzele calde, mi-e dor, Dor de

Stau cu Ion pe prispa căsii, mânc un măr, El îmi zâce de dreptate și de adevăr, Cum că toți în lumea asta au un rost Dacă ești deștept, ori dacă ești o țâr’ mai prost, Și că fiecare, spune, îi

nu cred că era (ne)voie să întoarcem iubirea pe dos în numele nu știu cărei false științe iată-ne mândri scuturând ca pe o pereche de nădragi cu buzunarele doldora de nimicuri ceea ce era

uneori va trebui să începi să scrii poemul începând de la mijloc fii fericit dacă ai voie să începi cu puncte puncte instrumentele se vor schimba mereu pe parcurs unii te vor chema să îți dea

Iubirea, ca un colț de stâncă Ieșit să ne oprească iar Din prăvălirea-n care încă Ne poartă marele zadar, Având în plete gustul sării, Tumultul trupurilor stinse, Înalt de cer, adâncul

Într-o zi, În care vom înceta cu întrebările, cu mirările, Răspunsurile în așteptare vor înceta să existe, Ei bine, În ziua aceea nu cred că soarele va fi acela care va mai răsări Asupra

Și îmi mai place să contemplu viața Răsărind rotundă și cuminte, Foaie albă peste care dimineața Cade așternută în cuvinte, În câteva mici ghicitori împletite proaspăt și crud Precum

am pășit printre voi ca o umbră, albe suflete între ziduri topindu-se încet. vă știu pe toți, nebuni și cuminți, știu durerea adusă în lume prin voi, Îl știu pe Hristos răstignit ca un capăt al

portocaliu decojindu-se tobogan mi-ai fost viață chiar și în zilele când mai mult decât toate căutam inversul sensului în care mă rostogoleai zâmbind. gâlgâiau de atâta frecuș hainele mele

Uite cum legănați de teamă lumea Într-un atât de neverosimil tangaj! La capătul de jos stă spânzurată lunea, La capătul de sus, infinitul. N-are nimeni curaj?! Haideți, geamul lumii geme a

Tu dormi... Ce simple vise mâine Din nou vei povesti! Un funigel de rouă pe sfânta-ți Tâmplă stângă Va răcori mirarea Sticlind în ochii mei Acoperiți cu piele Din trup de corb

Îi vedeam pe ceilalți Și am crezut că și eu pot să trec… Dincolo, ziceau ei, Și de dincolo își aduceau Fețe râzând și plângând așa cum visasem Eu cândva. De fapt, nu, nu eu Visasem. Am

E un gând care-mi umple cărările Dinspre inimă pornind înspre minte, În care stau mereu la taifas cu întâmplările Și mai ales cu întâmplarea ta cuminte. Un fel de joc, din cuvinte și forme

Sunt clipe în care Jumătate de suflet se dăruiește cumplit De frumos Unei „fie ce-o fi” întâmplări. Cealaltă jumătate, cu pleoapele vinete Depărtându-se încet Până când, În punctul din

Un pumn de secunde instant Dizolvate cu mult deasupra logicii noastre, Încât rar îți dai seama Când se va sorbi ultima înghițitură...

Ce semne clare În lume, în văzduh, în soare! Ce nebunie În lumea ce-ar putea să fie... Frumoasă! Și ce Cuvânt Coborât în liniște din locul prea-sfânt! Câte plângeri Ridicate nedemn de