silviu dachin

Ni se întâmplă într-una să trăim dimineți, Atunci simțim cel mai bine Construcția timpului în secunde, A sufletului în dorințe sensibil legate, Nimic mai simplu parcă Decât mâna îndoită sub

De ce te iubesc eu pe tine?! Mă aplec întru suflet să caut răspuns Între surâsul tău și starea lui de bine, În suflet însă totul e ascuns, E ferecat în mii de necuvinte, E dincolo de orice da

Tot dragă mi-a rămas și Cartea veche, Cireșele trecute râzând după ureche, Uriașii de pe cerul pe care umblă norii Și mult mai drag mi-e albul din sufletul ninsorii, Mi-e dragă înserarea și

Se întâmpla în acea primăvară, Poetul știa să respire flămând, Umbla desculț prin viața de afară Precum umbla în lumea lui din gând Ce-avea să îl preschimbe în cuvinte Spre fostul ori spre

Am întâlnit atât de mulți oameni Încât cu greu Aș mai putea pleca din omenire! Poate că de atunci, din clipa în care Mi-am devenit cotidian Am lăsat viața cu ferestrele deschise, Cu flori

Să spargem versurile cu pieptul corăbiilor, Să pășim prin cadrul busolei cu degetul gol, Nu contează coralii îndesați în nămol, Așa cum nu contează numărul vrăbiilor Înfășurate în cirip și

Nu sunt tânăr cum alții sunt tineri. Probabil nici bătrân nu voi fi Așa cum alții mă vor dori bătrân. Și tot la fel, Umblând printre oameni Îmi dau seama Că nu sunt cu nimic deosebit de

Nesfârșite seri, flămânde oceane, Edenic mal din val în val urcând, Mâini mici sprijinite ușor pe obloane Și-o rugăciune înflorită-n gând, Trei stele răsărind spre miază-noapte, Nori mici

Dacă am sta pe loc, așa, cam cât o îmbrățișare A pământului în jurul axei sale, Posibil să ni se schimbe imaginea despre timp Și dragoste. Când ne-am așeza cuminți pe moalele planetei Și am

Dacă așa cum bine nu știm Lumina zdrobită pe forma copacilor, Dacă așa cum nu se mai cunoaște Înfrângerea cerului pe altar, Dacă așa cum nu se mai frâmântă iubirea În pâinea aruncată

Munții ăia Nu erau din piatră Nu erau lăsați de Dumnezeu acolo Și tocmai de aceea Piciorul Ca un cal înțelept A refuzat să asculte S-a oprit S-a înfipt militărește În ordinea

Masa aceea peste care noi ne-am așternut mâinile obosite Nu e altceva decât patul Și Eșafodul sufletelor noastre! Dar dacă noi Am coborî pe scara aceea Mai în jos de marile cărți, De

A rosti cuvinte mari, E ca și cum ai sigila un plic, E ca și când ar veni grăbit un poștaș Și plicul ar pleca, sau nu, la adresa indicată. Iar mai apoi Nu mai poți face nimic. Privești

Viețuire cronică Purtând în miez Pașii adânci ai visătorilor, Agende sfâșiate De galbenul sufletelor Poposite în degete și lacrimi. Gânduri osificate, Scheletul trecerii, Dinamica

Cum Þi-a fost, Doamne, anul ce-a trecut, Mai bun…, mai rău?!... Ce ai mai zis, ce-ai mai făcut, Ce mai spun ceilalți în dreptul Tău? Cum te-ai simțit privind spre fiecare, La ce amvoane ai mai

Degetele netezindu-se încet Trimit apoi în suflet tăcerea Atingerii mâinilor, Urmează trecerea unor pași îngerești, Firavă deschiderea pleoapelor Și frângerea pâinilor, Mișcare prin

zile trecând peste vorbele scrise, albe și negre, citite, proscrise, vorbele voastre lângă vorbe tăcând, toate odată și toate pe rând, strigăte oarbe chemând mângâieri, absurdul,

mai târziu am aflat că visele sunt ca și viața: oricât de lungi ar părea, nu durează mai mult de câteva secunde. poate că de-asta suntem mereu însetați de dragoste, de-asta simțim

Amintiri cu portocale și staniol, Cu brazi aduși de prin păduri departe, Cu nopțile încremenind domol Sub vocea stinsă-a literei din carte, Cu flori fără de număr și de rost În gheața

tăcerea din umbra cuvintelor tale, colindul acesta mereu și stingher, pământ împietrit peste tălpile goale aproape de locul căderii din cer, tăcerea, un fel de privire aiurea căzând peste

De aceea ni s-a dat Cuvântul, Pentru că degeaba încercarea întemnițării Iubirii în cuvinte… Străină Þie, Doamne, arătarea Altfel decât prin Blândețe și mângâiere, Prin răbdare și

Sfere alungite, picuri cruzi de ploaie, Nori lăfăindu-se pe spinarea vântului, Frunze fără rost și creangă; În trecerea asta aiurează sufletul meu. Cerc de aburi, dimineață

Să mai rămâi la masă În fața unui suc, Să mergi apoi acasă În cuibul tău de cuc, Să fie-același drumul Și-aceeași înserarea, Să te-nfioare fumul Și să te cheme marea, Să vină iarăși

Litere negre și grele Cu apucăturile păsărilor de pradă, Trăiri sângerând în gheara unor forme Necunoscute, Deprinderea Acelorași mereu amorțite Câteva degete. Zâmbetul și nezâmbetul tău,