despre moarte nu se prea vorbește
se moare așa
pur și simplu
de pe o zi pe alta
fără complicații
doar cu oarecare încetineală
cu ezitare
de parcă
nu au mers oamenii la Dumnezeu să
dincolo de ferestre
animând întâmplările
contopite da-uri și nu-uri
clepsidre fără putința răsturnării
sunt oamenii
aici
în atelierul ăsta vechi
am învățat demontarea cifrelor în
numărul ploilor
mereu împlinindu-se pe umerii tăi
în numărul clipelor
înțelept răsucite spre tâmplă
numărul toamnelor
cenușiu coborând înspre inimă
peste locul de taină
al numărului doi
nu mai stau așa cum stăteau altădată
grupate în vorbe de duh
în picuri sau de ce nu în hohote înșiruite
pe marginea albului absolut
așteptând doar un semn
întru neașteptată miraculoasă
cred că voi îmi cereți să mă explic
în timp ce eu cred că e suficient să scriu
rugându-vă să îmi înțelegeți limba
să reușesc acel a fi înspre care spuneați că urcăm împreună
cred că voi mă
sufletul ca un glob pământesc
rotindu-se lin între palmele umede
altfel închipuind tăcerea sicriului
decât aceea din care oamenii vin
atât de ușoară apoi respirația
ca o golire de nașterea
Acest cub
Poartă în el
O istorie amară
Cu două fețe
Negrul din puncte
Curgând și azi
Prin ferestrele inimii
Surâs neclar
Pe buzele galbene
Giulgiul cuvântului
De trei ori al
Caut un joc în care eu să fiu câștigătorul,
Să nu mai fie nevoie de nimic altceva
Atunci când cade cortina,
Sufletul să fie plin,
Iar mâinile întinse înspre mine
Să fie deschise.
Știu
Tu de mâine te duci la servici
Cu un autocar la ora șapte
Parcă te văd plecând cu pașii mici
La ora aia când afară-i noapte
Te vei uita la ceas din când în când
Iar dacă e mă vei suna
Pe aici prin oraș trec mașini
Claxonând uneori câte-o groapă
Răsărită ușor dintre crini
Ca o pasăre grea și mioapă
Sunt borduri la ieșirea din bloc
Nu e iarbă și nici nu-i nevoie
În
Omul mirând floarea
Prin rupere
Și nedăruire
Omul mirând pasărea
Prin dorința de aripi
Și teama de înălțime
Omul mirând muntele
Prin mângâierea pietrei
Și folosirea betonului
Omul
Ecoul pașilor șoptiți,
Gălbuie lumina luptând cu întunericul,
Abia ținându-se de marginile ceștii, ceaiul,
Și inima,
Bătrână pianină cu oameni adormiți pe clape.
Ceară picurând pe
Om și atât,
Rădăcină cuprinzând în gheare
Inima pământului,
Dragostea,
Nu doar trup,
Ci însăși curgerea firească
A trupului,
Cortinele ochilor ascunzând lacrima
Trecerii
Prin
Deci hai îți spun atât mai pot un hai
De data asta fă un pas mai mare
Ca să ne pierdem urma printre cai
Să-ți fiu colind să-mi fii colindătoare
Distanța între singurii doi poli
S-o desenăm
Dincolo de geamuri,
Pe drumurile gri ducând departe,
Lumea zilelor mele,
Nesomnul ei…
Ceața și cărțile
Înșiruite în formă de timp,
Ghem rostogolit aiurea
În căutarea viselor
Omul, devenit “de succes”, care și-a vândut la un preț oarecare visele copilăriei, nu e decât un atlet în plină viteză care privește tot timpul înapoi.
Adevărul tinde să devină un fel de
Cunoscându-ne doar din momentul întâlnirii,
Avem drept prieteni
Sferturi,
Jumătăți,
Părți din oameni,
Încercând să își dăruiască amintirile
Spre întregire.
Punctele devenind linii,
Ne
Noi încă nu am învățat rostirea
Cuvântului tăcere.
Poate
Vreo teamă mai mult decât simțită,
Imaturitate,
Dezechilibrul pasului interior...
Noi când suntem aleși
Pentru lipsa
„Știu că pădurea aceea albastră în care copacii au aripi și buze,
În care frunzele căzând devin scrisori
Către fluturi și păsări,
Nu-i doar închipuire!
Și cerul
Copil strângând în pumnii mici căpșuni
Ca și când roșul și dulcele nu ar fi existat vreodată,
Câtă singurătate și oameni buni:
Viață
Neterminată.
Cai alergând peste margini de
Poate că aproape liberi
Suntem și atunci când înțelegm
Binele fără a înțelege răul.
Palmele Tale,
Jocul acesta cu porțile
Închizându-se și deschizându-se ușor,
Momente
În care lumina
Știu,
Pe această axă
Eu am așezat punctul din mijloc drept centru.
Mi se părea... rezonabil?!
Pentru început
Mi-am dat voie să te privesc,
Mai apoi să vin lângă Tine,
Să te rog să mă
SD