silviu dachin

nu-ul acesta împodobit provocator cu piese metalice folosit apoi ca forceps la nașterea ideilor știu voi veți cânta mai departe voi știți cât de puțin mai contează că totul și

spun umbră așezându-mi gândurile în trepte fără să urc să cobor simplu iată-mă așezat turcește în sufletul tău copilăresc ușor prin membrana secundei în linii drepte îți deschizi

știu era încă proaspătă din ea mai urcau înspre cer aburi și gemete când au așezat-o frumos pe rânduri după prețuri și preferințe au venit apoi ceilalți noi au gustat fără să

oamenii trec singuri prin liniștea de pe tocul pantofului tău fără destinație sau gânduri calmi și desigur necunoscuți întotdeauna strada mea se sfârșește aici urmează ierburi și

apa doarme în sticle de plastic verzuie lumina soarelui o curtează ades amprentele tale ca niște hărți creionate pe luciul sticlei îi modifică leneș temperatura și gustul știi că îmi

Dumnezeu derulând anotimpurile plus două cifre într-un bătrân calendar plus vânt bătând ușor în suflet și depărtare plus vocea ta picurând în timpan plus apartamentul ăsta ridicat inestetic

închisoarea e un spațiu subiectiv în care oamenii plâng sau înjură pentru că alți oameni s-au adunat cândva au pus întrebări uneori cu indiferență privind de undeva de sus iar apoi s-au

ieri m-am întors de pe câmp tăcut precum gărgărița adormită pe negrul pantofului fără vreo întoarcere bruscă în copilărie partea nebună a inimii bătea a zâmbet ștrengăresc vezi

liber fiind omul bun scrie despre ploaie scrie altfel decât omenirea el nu știe să urască asfaltul țigla frunzele și nici măcar umerii trecătorului pe care mor picăturile prin

fir-ar să fie prin spitalele negre vopsite în alb fir-ar să fie fluturi indiferenți trec pe dinaintea bolnavilor stârnind caravane de neliniști doctori bătrâni câteodată umani culeg

ia Doamne îngerul ăsta greșit ce-a adormit azi noapte în miezul meu de rană purtând pe chip un minus infinit și-n mâna stângă toarta de la cană nu era beat știu asta din felu-i de-a

pe masă zăcea o farfurie în care se odihnea sâmburele de caisă intuiam eu că înăuntrul lui se lupta nu știu cine cu viața din atmosfera căreia orice poziție are posibilitatea schimbării mai

nătâng album pe care fără vreun rost se lipește inflexibilă vorba trecătorilor exfoliere dictată apoi de neîmblânzita trezire înaintea căreia veșnic se sting fragilele primele

ora 5 are puterea să schimbe liniștea în șoricei prelinși prin tâmple ca o transpirație neoficială imaginea lichidă a drumului de la Z înspre capătul alfabetului stoarcere a

dacă vei rămâne om într-o zi te vei întoarce în munte ducând cu tine fără să conteze prețul toate frunzele căzute pe asfalt dacă vei rămâne om într-o zi te vei întoarce la stână pentru a

în căutarea echilibrului sacru dintre cei mișcându-se peste poemul punte ferice de cei rătăciți înspre poemul scară altfel un oarecare du-te vino nu se mai poate înscrie în mișcare din

e o nebunie să alegi fuga după ce te-ai închis în capsula timpului cercuri largi întoarceri la câte zeci de grade vei alege (libertate) pentru început căderi și virtuozitatea drept premiu

urmă de iubire pe buzele amare între schele și fuga constructorului tocmit cu veacul nu-i nimic știu căruciorul mai mult decât un destin e semnul bunăvoinței ca să fii socotit luptător

crezi că mi-e greu să folosc multe vorbe să caut sensuri într-un singur sens doar unii pe spinarea cărora calci mereu în urcarea-ți să se gudure ori de câte ori vor crede că au înțeles

veacul meu e o cameră goală cu termopane și scâncete gri o mare fără valuri și fără pescăruși uzate frânghii spânzur de bârna incorectă nici îngerii sensibil nu ne mai bat la

zări închise ermetic între pleoapele - ți strânse o singură clipă știu prin gări crește iarbă înecatele șine nu duc nicăieri aici în oraș din cucii puțini și de

pom devenind singuratic prin coacerea orelor fructe viața apoi tiptil dezvelindu-și gingiile dureros scuturate semințele secunde țes mângâieri chipului vis de

îmi purtam diminețile în vârful bocancului eram atât de munte și de iarbă timpul însuși în șchiopătatu-i mers luându-mi gândurile drept reper știam așa cum e prea bine să știi că nu

hai să ne dăm din nou de-a dura printre cutiile astea scumpe din vopsea și moloz mă vei recunoaște după rânjetul ce-mi strâmbă gura știu tu vei fi mic și prost și roz ne-om aduna amândoi