silviu dachin

vine o vreme când sămânța devine spațiul infinit în care dumnezeu se simte ca la el acasă în care umblând desculț și descheiat la cămașă poate cânta cu voce tare cânturi alese după placul

hai să mai săpăm prin viață retezând istorioare cât e încă dimineață și mai este mintea-n floare cât mai ține lumea pasul cu planetele-i surori până nu se-oprește ceasul adunând desiș de

cu adevărat importante pentru mine sunt lucrurile pare de aceea când spui tu că îți pare bine eu sunt gata să plec pe drumul deschis de rotunjirea binelui întâmplându-se niciodată

știu și eu cum e să stai lipit de banda adezivă prinsă estetic între noapte și zi știu și eu că fiecare încercare de desprindere costă cam cât o dovadă de neputință și mai știu că tu

un câine stă legat de dezlegare prea-umani ochii lui împiedicând apropierea spun mai mult decât pot auzi ceilalți ochi agățați canin pe fețele oamenilor știu bine strada alergând sub

se caută îngeri chiar dacă ei nu au nevoie să fie găsiți nu vorbesc despre îngerii aceia rotunzi aplicați unor tablouri sociale reușite de data asta îngerii căutați sunt doar cei care au

în flori de gheață, mii de gânduri albe și reci; polenizare.

dependență la fel cum simplu poate fi uneori astăzi e altfel și atât de vineri ceea ce poate însemna că veți înțelege de ce asemeni copacilor verticala mi se despică în alb de ce după

câtă liniște în casa de la marginea drumului nici fumul nici soarta și nici măcar timpul uitat printre frunze precum o capcană bolnavă anotimpul acesta de pe urmă i-a unit pe toți într-o

întâmplându-se, mărul adună în miez întreaga toamnă

singurătate - zbor trist al unei aripi fără pasăre

printre litere cresc înghesuite alb alte cuvinte

știu șî eu că nu ploaia-i de vină pentru lanu de grâu pângărit cu rugină, da sunt ia, mânios, nu pe cer sau pe nor, ci de banii ce-am dat pentru grâu șî tractor. șî nu bag vină, iacă,

dacă dragostea ar fi poruncă de la împărat pentru tot ce are suflare, s-ar găsi imediat cineva care să vorbească limba cailor și a pomilor cu roadă, a păsărilor mute, a strugurilor și sigur

săptămâna asta e doar un sac atârnat complice la capătul zilelor te poți lovi de umbra lui sau dimpotrivă îl poți folosi drept accesoriu pentru cenușa ritualică voi numi zilele acestei

s-a răcit caloriferu, of, zic eu, of, zice fieru, simt cum îmi îngheață nasu, of, ce-ncet merge azi ceasu! dincolo de geam e soare, mincinos, de bună seamă, câtă lipsă de

pe ulița asta pe care am trecut rând pe rând fiecare cu zâmbet sau lacrimi amare acum crește iarba ieri piatra în formă de pâine era gard între oameni și câine prin astăzi treceai spre un

dragostea ocupă prea mult loc în pat! așa e, noi suntem în vârstă, amândoi, singuri, triști și hotărâți: să-i decidem, dar, ultima noapte! rupând în două această... nu, nici vorbă, am

întâi o să dispară străzile și urmele pașilor, apoi știința deschiderii ferestrelor și privirile, dar sfârșitul nu va fi atunci. ascunse adânc în buzunarele strâmte, palmele vor plânge de

aici unde locuiesc eu oamenii trăiesc chiar și atunci când nu mai înțeleg nimic după fiecare lovitură primită ochii lor caută alți ochi alunecând precum corăbiile fără ancoră și

pământul redus la mărul dulceag din pomul ajuns univers rotire a omului colorând infinita viermilor soartă iarba proaspăt cosită speranță zâmbind la capătul drumului sâmburi

gândul lui Dumnezeu încercuind pomul cunoștinței binelui și răului într-un dumnezeiesc nu e nevoie chip alegând întru strâmbă închinare printre oameni devenit omenesc nu e

parcă prea m-am luat cu visele de piept aici în locul în care nu câștigă nici oamenii nici visele poate doar o parte a spectacolului încleștării lor îmi amintesc zâmbeai cât toate

într-o zi nimeni nu va mai putea scrie doar cu litere nu știu cât de departe e ziua aceea știu doar că toți cei care poartă cocoașă se vor îndrepta încet senin vor privi zâmbind