silviu dachin

dragostea fără geneză e moartă așa cum vorbele fără val înaintând pe țărmul unei europe fără contur nu ar mângâia nici o talpă și apoi ce ar folosi luminii să încălzească toată

cuvintele pe care zilnic le tăcem știu rămân pitite undeva în dosul sufletului chicotind ori plângând în timp (apar copiii cuvintelor care vor să crească fiecare măcar o virgulă un

ciuturi felul ăsta de pomi care scutură fluturi și umbre peste buza pământului veche și stinsă clipe de humă în care se tânguie picuri de apă veniți de dincolo îngeri mai

ce fain că mi-au căzut picioarele de lapte crescându-mi în loc plăcerea de a merge pe jos nu mă mai grăbesc de-acum las pământul să mă ajungă din urmă și ne-om duce apoi împreună o vreme cam

câte flori încap într-o albină râde cred că se gândește la întrebare nu la răspuns pe ștergarul alb întins în poală stau așezate grămadă albinele ia câte una arar și după ce îi mângâie

a câta pleoapă ridicându-se încet of insuportabili fotoni cum nu puteți voi înțelege că eu mi-am spălat ochii în aaalte cu totul aaalte feluri de a înțelege că lumea nu vrea în nici

știu soarele călcând moalele apei lăsând în urmă bălți de lumină transformând noaptea într-o ploaie care mai poate schimba ceva apoi dimineața într-o stare de simplu las brațul drept să

am deschis larg fereastra pe atunci umblam deghizat în om cu unghia arătătorului dezlipind fâșii din albastra piele a cerului și agățând-o în pomi undeva în partea veșnică a

noaptea e o haină agățată neglijent în cârligul din tâmplă orele ei sunt buzunare sparte din care cad împrăștiindu-se gălăgios vise dimineața e o femeie săracă aplecându-se

mâinele pe care astăzi îl va naște zmeu fără sfoară sfâșiind imaginația templu sprijinit pe coloane de aer în care ades mă închin ca unui semn alăturând amatorilor de vorbe credința

- Ești cerșetor. Cuvintele s-au desprins ușor de pe buzele copilului. „Cred că e o întrebare”, își spuse cerșetorul la auzul acelui clinchet fin. Pustietatea celor câțiva ani petrecuți la fermă îi

în veacul fără tată săptămâna aceea se întoarce asemeni circului vizitând orașele mari e vai de noi spuse bătrânul e vai de noi omule ne-a părăsit mirarea mașina colorată asfaltul

mă trezesc așezat în aprilie ca-ntr-o scrumieră printre chestiuni demult ajunse la filtru inspir ambalajul gri-albastru încep să fac inventarul elimin pe rând cifrele literele sunetele vibra

lovind această întrebare cu palmele arme și reci alerg războinic prin camerele goale împărțind în ba da și ba nu coloanele de aer ce sprijină respirația urmezi tu punctul apoi

cunosc un flutur e nebun visează adesea un castel culcat sub țeava unui tun de un alt flutur nu de el n-ar recunoaște orice-ar fi că visul se-mplinește des tot mai real din zi în

l-am lăsat să urce pe scaun m-a privit puțin încurcat ca și când și-ar fi cerut scuze că asta e tot că nu are nici o continuare a acestui gest eu îmi frecam palmele căutând o tăietură o

am înțeles dintr-odată pieziș că sunt un miez ce doarme într-o alună în fiecare dimineață cineva bătea grijuliu în coajă aștepta câteva clipe pentru ca apoi să spună încet ești cea mai

când lumea de dincolo a ajuns aici am început să trăim neputința alegerii am înțeles atunci cât de importantă e alăturarea imaginilor deși fie vorba-ntre noi încă mai eram copii tăiam

visele sunt partea neclară a războiului dezlipindu-se de pe una din laturile nopții stau nemișcate pe întinsul cald al parchetului agile se ridică apoi în patru labe se furișează

ridică-te Atlas și după ce vei fi răspuns la întrebare vei fi liber hai spune cum de tu ești bine iar pământul e rană în locul în care-l purtai în spinare nu-i de vină oceanul degeaba

de dragul soarelui agățat în ferestre voi coborî în tine ca într-o ultimă fântână lăsată lumii de către zei nu nu voi avea nevoie de clopot templului răsturnat al zilei fiindu-i de

(Evanghelia după Ioan, cap.4, vers.4-42) dă-mi să beau - în fântână apa a început să tremure ușor a bucurie simplă așa cum simt doar izvoarele care nu au vreme de zbor ceri să bei de

undeva între rugăciune și plâns între mormânt și oricine ar fi Lazăr acolo să cauți Doamne rămășița neamului meu indiferent de culoarea sau răceala pietrei așezate cu grijă la capătul tuturor

Cum e, Lazăre, cum e să mori așteptând venirea lui Isus? „Era prietenul Lui!”, spuneau cele două surori cu privirea pierdută undeva departe, sus... Și cum e, Lazăre, cum e dincolo de