silviu dachin

frunză oftând sub mângâierea toamnei fugi de te ascunde în palma mândrului cerșetor departe de neînțelesul cuibărit în venele uscate ale maicii tale și tu va trebui să descoperi ținutul

răsar florile perechi, agățate-n lemnu vechi, nu se plâng și nu se ceartă, numa se iubesc și iartă. și se duc și se-ntorc iară când o fi la primăvară, c-așa s-o lăsat de Sus, timp

mașa nu mai e bărbat sau femeie de aceea mașa nu mai poate fi strigat decât pe numele de mașa scuipând harta șterge zilnic câțiva centimetri de graniță pășind apoi în sufletul

toate acestea s-au întâmplat într-un colț de flutur locuiam acolo de câțiva ani și tocmai descoperisem dragostea ca pe o alunecare a privirii de la cana cu apă proaspătă la pianul

sunt viermele ce doarme-n mărul tău, mirat că poate viețui aici, undeva jos e-o lume de furnici și-mi pare că acolo-i mult mai rău. nu cred să mai cunoască cineva vreun loc cu-atâta soare și

de o vreme-ncoace visez lămâi dintr-alea mari, de un galben strălucitor. se face dintr-odată liniște, un oftat prelung, apoi mâna dreaptă a bunicii deschide ușa frigiderului... lămâile cad

oare dacă aș fi smochin în via binefăcătorului meu aș avea ramuri încovoiate de rodul greu sau aș trece nepăsător prin sfintele toamne ținând degeaba umbră pământului Doamne dar el ar

pământul meu nu e rotund în cădere s-a ghemuit speriat într-o lacrimă și îmi cere să-i răspund nu spun nimic privesc prin el departe poate că viitorul e un copil purtându-ne pe

dimineața sunt mut mă recompun mecanic și înainte de a deschide ochii îmi ofer pentru o clipă bufetul suedez al cuvintelor știu exact unde trebuie să ajung trăiesc uneori

fum lipit cu indiferență pe culoarea albastră crescută sensibil înlăuntrul fiecăruia din noi pe scară au mai coborât liniștea purtând o rochie rece cu franjuri câteva cuvinte imposibil

da, știu, undeva acolo pe stradă nu se întâmplă nimic și asta pentru că acolo pe stradă nu e nimeni, durerea și suferința sunt simple iluzii, strigătele vin de nicăieri. da, știu, tu

nici urmă de rod! îl iubesc păsările… doar umbră! îl iubesc călătorii… al treilea an! a treia veșnicie… degeaba! smo-chiiin, smo-chiiin… un singur an! rostește stăpânul

stă pământul în umbra smochinului ca într-o cușcă al treilea an spune fără vreo urmă de răutate stăpânul doar frunze frunze răspunde vierul frunzele acestui an soarele dă târcoale

secunda - lentila aceasta rotundă prin care Dumnezeu îmbrăcat în haina Sa albă cercetează fiecăruia smulgerea din apocalips

uneori rugăciunea e țipătul bulgărelui de pământ despicat de viața pornită spre cer dintr-o sămânță

lumea a aruncat sămânța într-o stâncă deasupra căreia a îngrămădit nebunește tot veninul transformat printr-o artă naivă în intenții bune și întrebări grave dându-și seama târziu că

într-o altă zi bunicii m-au dus acasă la ei creșteam puțin mai bătrân decât ceilalți dar știi cum e viața are felul ei de a aranja lucrurile iar eu am început să iubesc oamenii către

ștrengărește albul mă îmbie la scris deschid ochii și iau la întâmplare câteva lucruri nu nu șoptește viața luându-mi tot și nu te uita nici înspre moarte nu râd doar rostogolesc în

în dansul său a prins Semănătorul să lege laolaltă-n tainic rost și soarele și ploaia și ogorul seminței să îi dea un adăpost în care coborâtă pe vecie să poată-aduce lumii

- ură - sabia ruginită îndreptată spre cerul care nu avea cui să explice taina pe malul apei între sălciile cu frunză amară căzută pe pleoape - neputința - bulgăr dintr-un pământ care

răsărit am văzut târziu că mâna mea stângă renunțase la umăr printr-un gest arcuit asemeni revoltelor degetele osoase au trecut de ochi și de vorbe strângându-se nebunește în moalele

Semănătorul El Însuși tulpina dăruită unei seminței care se încăpățâna să rămână moartă în Cer singur de dragoste Dumnezeu aștepta răsăritul

dacă aș fi eu sămânța căzută lângă drum o Doamne crezi că aș putea să te rog să-mi dai dragoste pentru fiecare din păsările care îmi sfâșie soarta sau dacă aș fi sămânța căzută în locul

eram copil atunci când aplecat deasupra apei priveam setea în ochi neastâmpărate degetele îndepărtau fire de iarbă și umbre tălpile neîncătușate de pantofi alunecau ușor întru