silviu dachin

nu am eu treabă cu potaia dumitale ce dacă mi-a spart toate ouăle omul cu câine se aliniase de-a lungul drumului pantofii lui căutau locul dintre frunze și asfalt strigătele veneau

în orașul meu se poartă rucsac omul cel mare avea unghii lungi vopsite prost și fiindcă sângele meu respecta sensul unic am fost chemat acolo nu poți umbla fără rucsac mi-au spus în mașină

sunt bobul de grâu lipit de palma semănătorului deasupra lumii și pământului ei frica nu are maxilar de os chiar dacă e un om înalt cu degete puternice vine zâmbind și te apucă de

Urmează să crești și să speri că vei fi cunoscut de toți oamenii buni și simpatici. Nu știu ce se întâmplă, dar fără să faci mare lucru, viața se transformă treptat într-o babă grasă care te

dragostea e o literă mov, un „o” cu fața întoarsă spre soare, noi suntem simpli învățăcei rătăcind între formă și culoare. dragostea e un sunet lichid, un si crescut într-o melodie

ce lume ce toamnă ce stradă ce poartă ce umbră ce țipăt ce pasăre moartă ce fapte ce vorbe ce gânduri ce chip ce rost ce secundă ce fir de nisip ce lege ce simplu ce

Întâmplările, fie ele mari sau mici, ne ajung pe fiecare din noi în zile obișnuite. Nu ai cum să îți programezi ieșirea din comun. Zilele neobișnuite sunt daruri și trebuie să fie ciudat să îți faci

am oprit lângă drum încă nu se împlinise amiaza în crestele secundei cofeina meșterea ceva nedeslușit e dimineață sau seară întrebă cel din urmă copil trezit de împietrirea doicii sale copacii

eu am plecat pe colțul mesei lângă fereastră găsești o jumătate de lămâie nu-ți va fi greu s-o recunoști miroase clar și pentru ocazia asta am vopsit-o în galben să nu arunci coaja sau fă

uită-te la ei și-au făcut blugii ferfeliță au nevoie de petice pentru nenorocitele alea de zaruri cică să nu se mai audă vinerea când obișnuiesc să dea cu ele de-a norocul și vine iarna

eu îl vedeam de aici ea îl vedea de acolo a trebuit să ne întâlnim fără obligația suprapunerii el nu era departe de fiecare din noi dar de aici se putea observa scara ea purta foarfece

rătăcită printre cearșafurile uitate pe sfori privirea cerșetorului se oprește pe umărul meu aș putea să o alung ca pe o muscă al cărei rost nu îl înțelege nimeni îi simt rădăcinile adâncindu-se

într-o dimineață hotărâtă demult va începe curățirea pentru iarnă a poeziei de fiecare vorbă uscată de fiecare idee prinsă încăpățânat în cotor bucuria culorilor mute va prinde gustul

cu pieptul sprijinit de marginea lăzii îngerul întinde o mână spre bucata aspră de timp o fi cald acolo în cer șoptește Mașa degetele zăbovesc neascultătoare mângâie suprafața tăiată

aș putea fi omul care întâmplă lucruri într-un ieri neatent mi-aș rămâne chipul în oglindă iar astăzi se va fi derulat deja atunci salut eu sunt fratele Toma ca un șarpe orb așezat de-a

această pasăre flămândă care mă poartă prin lăuntrul cuvintelor a înțeles ea oare cât de numărate îmi sunt secundele pe care le cere drept hrană ori înfigându-și ghearele adânc a devenit

cumplit de frig în cele o mie de cărți puzzle imens cu mii de idei neatent decupate nu-i nimic ți-au mai rămas ceaiul verde și lipia indiană ca o revelație palma spartă asemeni unei

mă așteptam să Te găsesc oriunde-n altă parte, vezi, ai mei nu Te-au căutat niciodată aici; Te știau și ei de la ai lor, dintr-o Carte, cu foi îngălbenite de vreme, cu litere mici. când am

prea mici pentru dragoste de parcă dragostea ar fi o încăpere uriașă boltită strâmb sub propria greutatea sapă și tu câteva trepte ori pe tine nu te doare când se împiedică ăștia

- Nu-mi spune că te gândești la... Urmează un chicot subțire. Ei bine, chicotul acesta aveam să-l port într-un colț de suflet pentru totdeauna. - De aici, de la etajul 9, lumea e mereu altfel.

prea târziu ne-am așezat la pândă în miezul lucrurilor viermele e deja băiat mare aleargă ușor și își spală dinții regulat se urcă singur pe scăunelul de la fereastră făcând trecătorilor

ce-ar fi să ne apucăm iar de meșterit la îmbinarea acestor două jumătăți de suflet îți mai aduci aminte acel răspuns târziu la rugăciunea înălțată în taină pe vremea

M-am apropiat de ghișeu cu pași mici. Era deja acolo. E de ajuns să închid pentru o clipă ochii și toată scena începe să se deruleze lent... Am scos din buzunar foaia mototolită și am vârât-o

sora moarte doarme liniștită în vârful unghiei lipind un dreptunghi negru pe reversul fiecărui vis atenție e scris în grabă se ciugulesc sentimente eu sunt copilul omul pot