Arc de cerc

- Ești cerșetor. Cuvintele s-au desprins ușor de pe buzele copilului. „Cred că e o întrebare”, își spuse cerșetorul la auzul acelui clinchet fin. Pustietatea celor câțiva ani petrecuți la fermă îi revenise în minte. Poate e prea mult spus fermă. Așa îi spunea doar bătrânul acela, singurul care dormea în casă. Era de fapt o groapă în timp și vai de cel care se trezea aruncat acolo! Mai are și acum undeva prin buzunare bucata de hârtie pe care notase trecerea. Era trecut puțin de ora 2 cand s-a dezmeticit... Ai dormit destul, spuse cineva cu enervare în glas. Ia sapa de acolo și hai să mergem că trebuie să apară bătrânul și va fi vai și amar... L-a urmat fără să clipească măcar. „Ce săpăm noi aici?” Celălalt, oprindu-se brusc îl fixă cu privirea: „Ne săpăm zilele!” - Câți ani ai? Un zâmbet ștrengăresc și lopățica din mâna copilului zvâcni împroșcându-l cu nisip. - Atâția am! - Și așa mă cheamă!, continuă el ridicând tonul. Jucăria aruncată de copil îi atinse obrazul stâng. Privea năuc făptura fragedă așezată pe nisipul cald, cu bulinele acelea roșii prinse în piept... Ciudat, gândi omul. Ciudat chip mai are și depărtarea. Era deja seară când sosise bătrânul. S-au privit scurt, dar suficient pentru a înțelege că nu îi va lega niciodată nimic. Nici măcar supărarea, ura. Vei pleca dimineață. La prima oră. Obosit, s-a întors și a privit în urmă. Urmele lăsate de sapă se pierdeau în întuneric. Celălalt a dat doar din cap: „Ecuatorul. Ãla e ecuatorul tău.” „Ecuatorul...” Ce să facă el cu un ecuator?! „Să te rotești până nu mai poți”, veni răspunsul. „Aha, acuma ne citim și gândurile.” - Ești cerșetor. Cu un gest moale își lăsă mâna să se odihnească pe plasa gardului care împrejmuia grădinița. Nu avea răspunsul. Asta însemna că se poate aștepta la orice din partea puștiului. Acesta se ridică în picioare și se apropie de gard. „O să mă scuipe”, gândul acesta îl cutremură. A doua zi, la prima oară se trezise brusc. Era obosit, iar trezirea parcă era o ieșire bruscă dintr-un întuneric străin oricărei nopți omenești. În palmă ținea strâns petecul de hârtie. L-a desfăcut încet. Trecuseră două ore de la momentul înscris pe bilețel. - Nu sunt. Nu trecutul îi lipsea lui. Mâna stângă mângăie barba încărunțită. Îi lipsesc amintirile. Privirea acum blândă a copilului se plimba deasupra curții grădiniței. Într-un sfârșit s-a fixat asupra educatoarei. A urmat un gest ferm, o înclinare a capului. Educatoarea s-a ridicat ușor. Era singura mișcare în tabloul încremenit. - Tot eu, spuse copilul. Dar merită. Mestecând bilețelul se gândea la vorbele bătrânului. Prea mult spus vorbe. I-a rămas în minte doar melodia pe care acesta își punea cuvintele. Nici nu era nevoie de mai mult... Spațiul începu apoi să se rotească și s-a rotit până a devenit un fel de pâlnie până la capătul căreia s-a rostogolit el. „- Ești cerșetor”, acestea au fost primele cuvinte articulate care l-au găsit viu. A crezut că e o întrebare. Educatoarea s-a oprit în fața copilului. S-au privit câteva secunde, apoi, ridicându-l ușor peste gard l-a așezat în brațele lui. - Desigur, polii.