silviu dachin

zidește ușile ferestrele ochii într-unul din colțurile camerei mici ghemuiește-te până când trupul tău va fi una cu pereții bine întinse degetele ți se vor topi ușor vei mirosi a lumânare

sunt mâna dreaptă care nu și-a întâlnit niciodată umărul între paharul rece și ceașca fierbinte degetele șterg ușor tăblia mesei sfărâmă un miez de pâine inexistent dimineața pornește ca o

șapte și un sfert cele două avioane din est traversesează cerul omul de la primărie mânjește iarba cu o soluție incoloră să nu prindă copiii căpușe zice el mai iau o gură de apă peste câteva

dacă eu țin capătul sforii în mâna dreaptă iar cu stânga apuc scoarța celui mai apropiat copac indiferent cine e omul atârnat de sfoară prin rădăcina copacului inima lui bate până în inima

dimineața a trecut peste gardul de lemn peste toboganul roșu dinaintea ferestrei s-a așezat în poziție de tragere prin case copiii au spus nu femeilor cu obraji alungiți și-au îndeasat în

mărul devenea oglindă liniuțele crescute în coajă alunecau pe degete pe mână pe vârful bocancului atunci a venit trecătorul și mi-a strecurat în tâmplă un cuvânt eram copil și cântam fără

azi vom folosi portocaliul vom trage o dungă lată peste pietre și peste pisici de la fereastra sufrageriei până la capătul lumii acolo ne vom așeza un ceas două vom schimba priviri și

sunt cel dintâi anotimp al rugăciunii din mine pisicile se năpustesc în păsări prin ochiul închis aducerea împreună a palmelor e doar un ierbar în care dorința se usucă până la

rugăciunea are două anotimpuri eu când dorințele se usucă între palme ca într-un ierbar când pisicile roșii pătrund în somnul papagalilor atunci e bine să plângi să te zvârcolești să îi faci

Isaac e o căsuță de lut cu ferestre întunecate într-o zi a venit iedul cu inimă tânără ușa s-a deschis larg iar înăuntru un glas a rostit să fie iar lumină imediat îngerul creț care însoțea

în mâna dreaptă cuvintele tale au construit o bandă rulantă monedele urlă când ies din buzunar toți merităm o doză de neomenie șoptește rana din tâmplă dar eu tac atunci când vin hamalii să

doi e unu un copac nebun care dă lumii al doilea fruct acru și mestecat cu silnicie de propria gură tată mi-ai spânzurat din umăr brațul și scriu din ce în ce mai greu nisipul nu mă mai

ea purta un ceas ruginit prins pe mâna stângă cu douăsprezece elastice roșii albastre și galbene eu conduceam autobuzul printr-un oraș aglomerat și așteptam în fiecare miercuri la aceeași oră în

vorbesc despre căderea fluturilor în iarbă aripi largi și ușoare pe care vremea nu a apucat să scrie atenție sub praful ăsta dorm oameni copii cu mâini singure îmi așez cortul aproape de

se ia cel mai nordic tigru din calea lactee i se îndeasă în suflet o coală albă de mărimea unui surâs tu vei sta ghemuită într-un colț vei scrie versuri tigrul va omorî în fiecare secundă

circul prin oraș întotdeauna de la stânga la dreapta profesorul spune că aș putea deveni pm de speță nobilă dacă aș renunța la aripi și cioc ar fi suficient să deschid ferestrele după

sunt o cizmă în care ghinionul și-a băgat picioarele ca să facă plimbări lungi pe fața pământului vorbele astea mi le-a trântit în urechi ani întregi până când într-o zi s-a întors acasă cu un

oameni mici vânători de ciocolată cu fețe de copii la subțiori cât de sus ați ridicat voi orașul și verzi magazinele ierburi înalte iar tigrii patroni purtați în pas leneș pe gresia

ahile își sărută călcâiul bună dimineața mamă spune zeului că masa e servită să ia cu el coiful și sabia am promis vecinului de la doi o fotografie și câteva cuvinte stai liniștită nu e de

Poveste de moși simpatici, la o bere „fără” alcool că așa le-a recomandat doftoru’, undeva la umbră deasă: - No, ce zici de pățania lui Niță, săracu? - Care Niță mă, ce-o pățit? - Ieri, pe la

astăzi bătrânul e mai scund decât mine pe tâmpla dreaptă îi dansează povestea o mână crescută din lemnul fântânii lovește cu dosul cana de tablă poftim parcă spune așează la loc ulcica de lut

eu sunt floarea crescută în urechea unui mânz pentru mine copita se trezește dis de dimineață și aleargă fără hamuri prin ogradă caii nu vorbesc niciodată despre mâine nu-și fac