silviu dachin

el purta în zâmbet un păianjen îl hrănea cu priviri speriate cu saluturi oblice nu înțeleg de ce a ieșit din casă așa târziu pe stradă câinii împărțeau intersecția neonul pâlpâia cuminte

atât de mult roșu primăvara înflorea pe ramuri cuțite care se roteau în carnea cerului degeaba căutau oamenii locul în care să devină cuminți tasta copiatorului clicăia sec la fiecare

Nu știu ce credeți voi despre povești, dar eu tocmai sunt pregătit să vă dovedesc că poveștile nu sunt simple plăsmuiri, că ele se întâmplă cu adevărat și că fără să fii anunțaț, povestea, asemeni

mă întrebi de ce n-au înflorit salcâmii că uite noi deja simțim primăvară și respirăm și vorbim primăvară eu iar am golul ăla de interes pentru orice-ar fi să fie știi tu când sunt fericit

spune-mi Tată ce se întâmplă cu noi de ce-ai chemat argații să lege azi-dimineață un singur cal la carul ce pleacă în război iată câmpia crește din umbra ierbii moartea deja a-ntins

și când te gândești că totul se putea sfârși într-o noapte căzută peste lume de nu se știe unde întocmai unei doamne ce poartă stele moarte în loc de perle albe al șaselea al nouălea al

când se adună prea multe nu mai poți duce degetele spre buze să iei cuvinte așa cum ai lua cojile semințelor și să le împarți frățește la toți muritorii de ocazie dar nici să înghiți întâmplări

purta o bonetă imensă vișinie când râdea buza de sus îi tremura ușor era întotdeauna proaspăt bărbierit și pregătit să dea o explicație lucrurilor care nu interesează pe nimeni așa l-am

cinci degete înfipte în aerul portocaliu rădăcină din care crește la fiecare a doua respirație o aripă salută ștrengărește apoi îmi șterge noaptea de pe buze și adună la un loc

luna a sorbit pământul printr-un pai roz a luat cu el copii care mi-au traversat cândva plămânii și cum să nu tai o fereastră și cum să nu o tai cu unghiile în burta caldă a lunii până

nu, nu am fost de față când creanga a atins fruntea piticului, știu doar că i-a alunecat cuibul din brațe, că printr-o întâmplare stranie s-a oprit la jumătate de metru deasupra

ideea prinsă pe ață se rotește ușor la capete marginile infinitului gârâie de nerăbdare vei deveni jucăria universului mi se spune merg drept nu am ascultat niciodată vocea dacă lași

coaja de pâine îți străpunge buzele îți închide ochii te adună din tine însuți ca într-un reflux rămân pe gratii degete și chip de carne moartă mamă tu m-ai mințit prima dată minciună cu

prea puțin cer pe drumul spre damasc oameni și cai își târâie sufletele strigătul a devenit șarpe și aruncă vina pe greutatea cuvintelor între creier și pași s-a așezat vamă buzunarul de

iarna pe suliță caută sinusul de teamă fruntea mi-a dispărut deschid fereastra încerc cu linuxul când deodată am priceput aseară pe stradă fir-ar să fie cânta un nene o

cel dintâi ciob atinge podeaua irisul fierbinte înghite umbra pământului ea nu trebuia să fie aici literele scrise pe nisip legate în chip de șarpe ating pe rând buzele însemnate hai să

ai grijă cu care parte a sufletului alegi să calci astăzi pe lamă viața ta ar putea curge atât de repede că te-ai putea trezi pe la amiază singurul mort în cimitirul viu al curcubeelor

valea umbrei morții e doar o temă pentru acasă așa că voi scrie lumina din sufletul meu chiar dacă frigul stăpânește peste creion și foaie și peste tot ce-am reușit să mai adun în sertarul

patru mingi de ping pong calde abia scăpate din mânecă în fiecare din cele patru colțuri ale tavanului fereastră acoperită cu aplauze nici îngerii să nu audă ultimul cântec al

ce gând dumnezeiesc dumnezeiește a căzut peste tine omule de te-a despărțit acum la capăt între lacrimă și sărut murdar eram copil când am luat cu mine în Grădină somnul pe atunci de toate

e iarnă așa cum sunt om și ninge așa cum mi-e foame axa lumii străpunge mai departe Călcâiul chiar dacă eu nu sunt acolo și nici iarnă nu e e doar Ghetsemani împărțit în metri cubi de

în clipa aia despre care lumea spune nu Privirea a trecut grăbită prin adamevașarpe sunt ultimul născut părăsit pe treptele apocalipsei în scutece de lux dar Ochiul Lui lipit de ochiul

strig alb tu pleci capul atârni brațele parcă din tot răspunsul meu ai desprins recele și amplitudinea iei o hotărâre pe care eu nu știu să o accept sunt convins că nu ai înțeles începi să

noaptea e o frânghie care urlă în căutarea mea uneori mă las legat de dragul liniștii cobor în mine nu s-au stins niciodată toate luminile odată am nimerit în timpul unei