silviu dachin

mă gândesc la trecut dincolo de fereastră și dincolo de gardul dărâmat al vecinilor vântul poartă aiurea un pahar roșu din plastic la cât de greu mai ajunge la mine la noi suntem o generație pe

„Ascultați o altă pildă. Era un om, un gospodar care a sădit o vie. A împrejmuit-o cu un gard, a săpat un teasc în ea și a zidit un turn. Apoi a dat-o unor vieri și a plecat în altă țară. Când a

grabnic lasă-mă să umblu prin tine până când taina ta se va scrie singură pe un a patru alb și mototolit dimineață pe toboganul gri nu alunecă nimeni după care privirea aleargă să prindă

în spațiul din care lipsește petala chiar dacă degetele noastre nu recunosc privirea se rotește în gol ca o planetă și visez venirea fluturelui și așez aripa lui stângă bandaj pentru împlinirea

a venit un șarpe cusut cu ață albă femeie i-a spus el blând nu avem de toate știu dar uită-te și tu în jurul nostru e soare s-a urcat în pom și aștepta uită-te înăuntru e verde

trei adândălade tace un munte a crăpat de frig pași vine cineva să-i adune măruntaiele trei și cinci ieri noapte pe vremea asta măsuram mâinile oamenilor care îmi ieșeau în

și ninge chiar dacă despre asta s-a mai scris timpul se agită în mine ca o fiară sperie omuleții albaștrii dă cu ei de pereți îi îndeamnă să urle să forțeze gratiile pieptului nu mi-e dor de

s-a așezat și a scris o poezie în lut scria și recita în același timp se știe bine că Dumnezeu nu transpiră a mai scris o poezie în piatră apoi o poezie în lemn săptămâna era pe sfârșite dar

eram atât de ciclop atât de ciclop cu o strălucire absurdă aproape albă prin fața ferestrei mele trecea zilnic viața deschide-ți ochii deschide-ți ochii

dar nu el cânta poate că umbra se sprijinea pe clape buzele îi erau nemișcate glasul era al unui prieten care privea înapoi oamenii din jur nu râdeau fiecare respirație trecea ușor

omul care a sărutat sămânța plecase noi nu credem au strigat ei chiar dacă ar crește mai mare decât celelalte vom spune unul către celălalt a fost o întâmplare ce altceva ar fi putut să fie și

în cele din urmă l-am prins cei mari l-au apucat de după umeri și l-au dus lângă zid slow motion - fiecare după cunoștința și ura lui lua de jos versuri mai lungi mai scurte așa cum ai lua

caut un pește care să nu se zbată în cârlig care să nu privească stingherit într-o parte să nu clipească des și prostește să nu roșească ori să strângă spasmodic din fălci să mă privească

golul vinului și zarul din pâine greața frica necoborârea lumina curată refuzul ei de-a pătrunde prin ușa deschisă unde ești apoi totul se întâmplă cu întârziere ai transformat

ciocanul lovește cu sete pereții acvariului desprinse de pești de pietre de plante culorile urcă prin venele sticlei nimeni nu poate face deosebire adândălade adună cioburi în poala

ar fi trebuit să îți fie mai cald îngenunchiat la marginea patului bătrânul devenea pe rând făclie cărbune aprins mare cu valuri cuminți în care picioarele tale coborau zilnic mie mi-a

... poftim, e un nume care să te poarte prin lume! Care să te scoată de aici întâi, am dreptate? Întrebarea s-a agățat de fruntea tatălui meu, de umerii mamei, de privirile tuturor celorlalți,

în vremea aia moș crăciun râdea întocmai ca bunicul mă privea prin ochii bunicului îmi dăruia mașina aia mare strălucitoare albastră pe care o arătasem cândva într-o vitrină prea cumintelui meu

nefericirea se gustă întâi cu gingiile dezarmate în timpul unui plâns care ne face drăgălași nu tuturor nu pentru toată viața scâncetele aceste exerciții la prima mână ronțăit infantil de

prăbușirea neprăbușirea tu și piatra unei singure fântâni loc în care un fluture de apă beat se chinuie degeaba să mă fluture până la convingerea că eu asemeni altora pot să trec peste ape

tu ești eu sunt fluture dublu care fierbi sângele cu fiecare mișcare de aripă oprește-te și lasă-mă să inventez pentru tine într-o limbă nouă un circ în care viața cu păr lung să râdă prostește

capăt cuvântul ăsta omenesc dinspre care se întorc oamenii plecați înspre umbra strălucitoare de sus înspre detaliile pânzei negre de jos eu te construiesc aici din două bucăți de lemn

iată cât de ușor se desprinde un obuz de o buză parcă inima celuilalt e pustie iar moartea e un exercițiu în vreo artă extremă nici o schijă nu pleacă nelustruită sunetul chiar și sunetul e