Silvia Guță

Aceasta este starea cea mai apropiată de nebunie Ca și când oricare drum ar uita să se bifurce La sfârșitul poveștii Văzul meu se reduce La a deosebi mișcarea de îngheț Și de moarte Și cu o

Lasă-mă să îți citesc Vreau să îți citesc o ultimă dată În ochii triști mirarea ta de copil Ai fruntea albă și gândul tăcut Și nici un soare nu răsare din el Fă-ți oglindă din mâna mea

mă agățam încet cu privirea de tine apă verde și stătută de oglindă îmi ceream mâinilor înca și înca o jertfă până când mi-au crescut rădăcini în pământul arid al ochilor lui căprui

mai e doar o ora pana azi.. mai e un singur moment incapatanat in dilatare.. mai e un singur pas intins peste prapastie.. mai e o singura cugetare.. azi.. sa imi ridic bratele spre cer.. sa

dimineata e mereu inghetata.. in ochii cainelui din fata blocului se vad toti ochii de catei calcati de masini oarbe.. suntem orbi si noi in fiecare zi din nou din nou din nou.. ajung la scoala

o clipa de-a ta se rostogoleste peste departari si se dilata in milenii.. pana ajunge la mine orice gand al tau poate fi strapuns de vreun zbor aiurea.. de vreo privire rece.. de vreun alt ochi

Înmormântatele trepte au fruntea mereu plecată spre cerul zilei de ieri, spre verdele frunzei de toamnă, și privirea scurgându-se, mereu numărându-se in căderi. Înmormântatele trepte se

mi se strânge o coasă sub bărbia trecutei mele ființe de ieri o adun în miile de degete ale zilei de mâine de azi am doar pietre sub călcâie zâmbetul mi-e strivit de o aripă am să-mi mai

băteai la ușa dimineților mele cu miros de sevă și vânt pe lobul urechii dimineți îndulcite cu clipa de strângere a aripilor clipă în care încep să simt din nou pământul sub mine vag

pată albastră de cer înghițit de foamea unui cuvânt nerostit... or să se îndoaie curbele clopotelor până la funii și tu nu o să poți să mai spui nimic... nu mă pătrunde lumina pe

s-a deșirat împletitura minții mele oglindă tulbure a egoismului tău iar firul lichid îmi curge printre gene spre timpul real al ființei tale

ți-am sorbit cuvintele de toate sensurile, mi-au rămas goale și mute pe vârfurile glasului... iată-le, mi se sfărâmă între degete, se transformă în nisip fierbinte și mi se aștern în straturi pe

Da... E deja seară... Ca orice tânar, și eu ies seara în oraș. Mai mult așa, ca să nu stau acasă și să ascult cine știe ce noi interpretări ale vechilor probleme fonice la domiciliu... Sa începem

Hai să împărțim orașul Între mine și tine, Ca și când ar fi al nostru, Cu străzi, cu blocuri, cu magazine. Hai să numărăm fiecare Câte gânduri frumoase are celălalt, Și ca notă să ne dăm

Eram doar noi, suspendați de amintirea nopții deasupra unui mâine deja viu... Începea să se nască sfârșitul... Mii de glasuri de broaște se intreceau cu ceasurile: care dintre ele erau mai

Și când or să plângă, stâncile de pe marginea prăpastiei vor avea același glas și aceeași tăcere granulată le va sta la picioare, gata întotdeauna să se prăvale peste liniștea lichidă de

Am zis că, dacă încerc, pot să prind între degete coada unei silabe desprinse din cuvintele lui... Să o chinui ca pe o insectă și să mă joc cu ea, să n-o las să zboare, dar nici să moară, și

Într-o dimineață am să mă trezesc de tot. Am să mă trezesc de lacrimi și de creioane și de lumină difuză. Am să mă trezesc de cărți și de nisip și de Nirvana. Am să mă trezesc de

o stâncă preschimbată în convingeri și un ocean transformat în privire, solzi albaștri ce deveneau piele, o lacrimă care s-a prefăcut în inimă și o uimire de copil, în degete, cuvinte care se

Am un ochi verde. Pe celălalt nu mi-l mai găsesc... Îmi amintesc cu greu că poate mi l-am pierdut căutând un punct de sprijin... Toate imaginile pe care le văd se mișcă o fracțiune de secundă

Mi-ai pierdut o lacrimă printre cutele așternutului... când ai să te oprești din căutare?... Nu trebuie decât să-ți ridici privirea și să-ți umezești sărat o durere. Ai să mă găsești numai pe

Ce să ne facem dacă nu putem să ucidem decât secunda care ne încheie gândul?... Nu am putut niciodată să râdem când cineva ne-a spus: \"De mâine vei călca numai pe pietre!\", ca și când

Trebuie să existe mereu Ceva de la care să te salvezi și de care noaptea, când te trezești din somn, să-ți fie frică. Să nu știi de ce te gândești la Ceva, să încerci să-l îneci numărând