Aceasta este starea cea mai apropiată de nebunie
Ca și când oricare drum ar uita să se bifurce
La sfârșitul poveștii
Văzul meu se reduce
La a deosebi mișcarea de îngheț
Și de moarte
Și cu o
Lasă-mă să îți citesc
Vreau să îți citesc o ultimă dată
În ochii triști mirarea ta de copil
Ai fruntea albă și gândul tăcut
Și nici un soare nu răsare din el
Fă-ți oglindă din mâna mea
mă agățam încet cu privirea de tine
apă verde și stătută de oglindă
îmi ceream mâinilor înca și înca o jertfă
până când mi-au crescut rădăcini
în pământul arid al ochilor lui căprui
mai e doar o ora pana azi..
mai e un singur moment incapatanat in dilatare..
mai e un singur pas intins peste prapastie..
mai e o singura cugetare..
azi..
sa imi ridic bratele spre cer..
sa
dimineata e mereu inghetata..
in ochii cainelui din fata blocului
se vad toti ochii de catei calcati de masini oarbe..
suntem orbi si noi in fiecare zi din nou din nou din nou..
ajung la scoala
o clipa de-a ta se rostogoleste peste departari si se dilata in milenii..
pana ajunge la mine orice gand al tau poate fi strapuns de vreun zbor aiurea..
de vreo privire rece..
de vreun alt ochi
Înmormântatele trepte
au fruntea mereu plecată
spre cerul zilei de ieri,
spre verdele frunzei de toamnă,
și privirea scurgându-se,
mereu numărându-se in căderi.
Înmormântatele trepte
se
mi se strânge o coasă
sub bărbia trecutei mele ființe de ieri
o adun în miile de degete ale zilei de mâine
de azi am doar pietre sub călcâie
zâmbetul mi-e strivit de o aripă
am să-mi mai
băteai la ușa dimineților mele
cu miros de sevă și vânt pe lobul urechii
dimineți îndulcite
cu clipa de strângere a aripilor
clipă în care încep să simt din nou pământul sub mine
vag
pată albastră de cer
înghițit de foamea unui cuvânt nerostit...
or să se îndoaie curbele clopotelor
până la funii
și tu nu o să poți să mai spui nimic...
nu mă pătrunde lumina pe
ți-am sorbit cuvintele de toate sensurile,
mi-au rămas goale și mute pe vârfurile glasului...
iată-le, mi se sfărâmă între degete,
se transformă în nisip fierbinte
și mi se aștern în straturi pe
Să te îmbrățișez aș vrea să te caut
dacă te-aș ști undeva,
Să te îmbrățișez aș vrea să te strig
dacă m-ai auzi cândva,
Să te îmbrățișez aș vrea să te găsesc
dacă ai exista,
Să te îmbrățișez
Da... E deja seară... Ca orice tânar, și eu ies seara în oraș. Mai mult așa, ca să nu stau acasă și să ascult cine știe ce noi interpretări ale vechilor probleme fonice la domiciliu... Sa începem
Hai să împărțim orașul
Între mine și tine,
Ca și când ar fi al nostru,
Cu străzi, cu blocuri, cu magazine.
Hai să numărăm fiecare
Câte gânduri frumoase are celălalt,
Și ca notă să ne dăm
Eram doar noi,
suspendați de amintirea nopții
deasupra unui mâine deja viu...
Începea să se nască sfârșitul...
Mii de glasuri de broaște
se intreceau cu ceasurile:
care dintre ele erau mai
Și când or să plângă,
stâncile de pe marginea prăpastiei
vor avea același glas
și aceeași tăcere granulată
le va sta la picioare,
gata întotdeauna să se prăvale
peste liniștea lichidă de
Am zis că, dacă încerc,
pot să prind între degete
coada unei silabe desprinse din cuvintele lui...
Să o chinui ca pe o insectă
și să mă joc cu ea,
să n-o las să zboare, dar nici să moară,
și
Într-o dimineață
am să mă trezesc
de tot.
Am să mă trezesc de lacrimi
și de creioane
și de lumină difuză.
Am să mă trezesc de cărți
și de nisip
și de Nirvana.
Am să mă trezesc de
o stâncă preschimbată în convingeri
și un ocean transformat în privire,
solzi albaștri ce deveneau piele,
o lacrimă care s-a prefăcut în inimă
și o uimire de copil, în degete,
cuvinte care se
Am un ochi verde.
Pe celălalt nu mi-l mai găsesc...
Îmi amintesc cu greu
că poate mi l-am pierdut căutând un punct de sprijin...
Toate imaginile pe care le văd se mișcă
o fracțiune de secundă
Mi-ai pierdut o lacrimă printre cutele așternutului...
când ai să te oprești din căutare?...
Nu trebuie decât să-ți ridici privirea
și să-ți umezești sărat o durere.
Ai să mă găsești numai pe
Ce să ne facem
dacă nu putem să ucidem
decât secunda care ne încheie gândul?...
Nu am putut niciodată să râdem
când cineva ne-a spus:
\"De mâine vei călca numai pe pietre!\",
ca și când
Trebuie să existe mereu Ceva
de la care să te salvezi
și de care noaptea, când te trezești din somn,
să-ți fie frică.
Să nu știi de ce te gândești la Ceva,
să încerci să-l îneci numărând