privind înafară

pată albastră de cer înghițit de foamea unui cuvânt nerostit... or să se îndoaie curbele clopotelor până la funii și tu nu o să poți să mai spui nimic... nu mă pătrunde lumina pe de-a-ntregul dintre firele de iarbă îmi pari întotdeauna mult mai înalt... sunt atât de mică ascunsă în spatele unei lacrimi atât de aridă în spatele unei tăceri... realitatea are din nou zimți ca o monedă nouă aruncată în schimbul vechilor vise... împărțite la doi ele îmi dau mereu rest numai mie...