Pe peronul singuratec
Trenuri trec sau poate vin
Luminând un far noptatec
Cu suișuri și declin.
Trec pasive, reci, absurde
Pe un drum predestinat.
Călători, în umbre surde,
Îl petrec
Și cât de mult ne-asemănăm,
tu, polul nord, eu, polul sud,
ghețari și vânturi afișăm
incandescența din profund!
Cadânii recilor chemări
pe-o mare, vifor de-amintiri,
recif de lacrimi
Acolo unde țara e ca un buchet de flori adăpându-se din Marea Neagră(Ana Blandiana) , acolo e o floare care pentru mine e deosebită, care mi-a ocrotit venirea în acestă lume, pe petalele căreia m-am
Un fior ca o adiere mi-a atins pleopele jucând reflexe de lumină aurie printre gene.Deschid ochii și uimirea îmi scaldă privirea...nu e nimic, a fost o impresie, o umbră ,o...nu înțeleg dar nici
Lacrimile mele...
s- au prelins pe obraji și au lăsat liniște;
Lacrimile tale...
mi au ars inima si cugetul!
Depărtarea mi- a ucis orice incercare
și...
lacrimile noastre
nu
E suficientă o clipă
de-adevăr,
Ca edificii trainice să se încline,
Să cadă
precum o șuviță de păr
Uitată –ntre pagini ,
de praf pline.
Și joc se-nfiripă –
diabolică minte
Bolnavă –n
Cum să definești tristețea
Când amurgul sfârtecă seninul?
Să-i spui iubire,
Și să te arunci mimând suplețea
În jadul desfătării cu veninul
Din amintire?!
Cum să definești apăsătoare
Cernită
N-a mai rămas nimic:
Doar vise răsfrânte,
Adânci dureri plăpânde,
Basma, doar un petic
În ploi, tomnatice, reci,
Ce nu poate ascunde
Iubiri ,mereu tremurânde,
Din nopți pustiite și seci.
Noi
Efemeră e clepsidra;
când crezi că s-a terminat
o întorci și ea, perfida,
timpu-l ia la măsurat
Fir cu fir nisipu-l toarce,
într un zâmbet destrămat
de a sufletului ace
de pustiul ce-a
Era cam leneșă din fire
Adăpostită de tăcerea ei
Pitită prntre alte frunze
Visa ,uitând de-a lumii zmei.
Fremătând în aduerea
Vântului primăvăratec
Cânt de stele, era zâmbet,
Dulce parfum,
Am răspuns fâlfâitului în zbor
cu un surâs.
Eu, nu am aripi dar ,
sufletul meu poate să zboare
ca un ecou
prin roua dimineților tale.
Am privit măreția infinitului,
zâmbind duios
Prizonierii unei celule numită simplu
Viață
Þintind descătușarea intr-un final smintit
Plusând eliberarea in pâcla ca o ceață
Pe mize de o clipă cu mult prea mult
Plătit.
Metaforă
Azi mi-au trecut prin față semne-nvățate!
Sărmane hieroglife trudind un joc nebun,
Ce poate să transforme trufia-n bunătate
Iar cruda răutate-ntr-un gest blând și bun.
Nedumeriri stinghere, din
În ochi orbiți de sete, secătuți de dor
în evantai de gânduri, în dulcele fior
simt, încă, destrămarea careului de stele,
surpând trufașe vise, jucându-se cu ele.
Aștept! Și așteptarea rămâne
La răscruce se pare,
Timpul, te-a mânat pe alt drum,
Fără-ntrebări, fără mirare,
Ai transformat țigara în scrum!
Având un alt umblet ai schimbat dur ruta
Pribeag călător prin viață
Fără sens ,
Nu
Nu ești ușor de uitat
Ești firul din clepsidră
Ești freamat de pleoape ce se zbat
Ești inimii lumină!
Nu
Nu-i suflet locul să-l ia
Cănd sufletul meu e dăruit
Cănd veșnicia mi a furat
Uneori ai impresia că totul e doar nonsens,
Că cer și pământ sunt un destin,
Că mereu te întorci pe același sens,
Că nu se întâmplă nimic!
E o minge în gol- rostogol fără final,
Aceeași mască,
Din vremuri de legendă, focu-i călit prin apă.
Distrusă –i vâlvătaia, apa pierdută-n neant
Din două forțe... una, ce sufletul îl sapă
Cutremurând destine, fiind dorului alean.
Magie pare clipa,
Tristețe ce vii din adâcuri sărate
Învăluită-n zâmbet de vremuri
Uitate
Val necuprins în singurătate
Trstețe din adânc , clădită de
vise, spulberate.
Surâsuri ce plâng într-un joc
Cât de deșarte sunt toate
Pași mărunți spre aceeași moarte
Aripi rasfrânte privirea e fadă
Ochiul sticlos pe o aceeași stradă.
Și mergi...înoți ctremurând izvoare
Speranța ucisă călcată-n
Simt
cum prelinge sevă
din doruri moarte,
vrute și
acute,
prin albie de suflet
albit...
de vremi pierdute
în nonșalante
icoane zugrăvite
de ochii ...
istoviți-
de-atâta
Clopoțelul obosit se așterne în visare!
Vrăbiuțele gureșe, sunt gata de plecare,
Soarele alintă, plete , scuturate, de cireș,
Norul pestriț dispare, într-un vesel iureș.
Iederă parfumată
Înfășurată-n umbră,
prin viață mă strecor
ecou, în valea sumbră,
pe aripi de cocor.
Ce naște eternitatea?
Crâmpei de vis si dor,
cântând seninătatea,
o mască a mimilor.
În antiteze,
Nu vreau covoare de flori înmiresmate
nici lumânări duioase, parfumate,
sunt toate marcate de efemeritate
de nesiguranță ,sunt de vânt purtate!
Există gesturi sfinte ce pot pecetlui
cuvinte,
SN