vatra

Din vremuri de legendă, focu-i călit prin apă. Distrusă –i vâlvătaia, apa pierdută-n neant Din două forțe... una, ce sufletul îl sapă Cutremurând destine, fiind dorului alean. Magie pare clipa, întoarcere-n primar Fetiș în abisal, pe drum de stele stins, Urmând cu sete oarbă, o umbră de hoinar Cu sceptrul ancenstral, eternul rug aprins. De universul însuși e vatră de big-bang Durere infinită conștientizat sfârșit Inoculat în sine, stigmat născut prin rang Dau lacrimei durerea unui zâmbet trist!