Sara Nagy

e ciudat uneori când plouă seara te face să te simți mai bărbat dacă mă ascund sub plapumă de teama fulgerelor de fapt singura mea frică e că ar putea să tune și ecoul să-mi creioneze ploaia asta a

nu s-a întâmplat nimic din ce m-au învățat să cred după ce am aflat că dumnezeu nu există n-am intrat în depresie nu mi-am tăiat venele și nu n-am blestemat pe nimeni c-am trăit o viață într-un

întodeauna am simțit că între noi cresc stele cu fiecare cuvânt nerostit și e ciudat cum luna își proiectează cântecele în inimile celor ce ating clapele nopții vedeam lumea prin ochii timpului

îmi scrijelesc testamentul cu unghiile în locul unde caracatița își îneacă miile de brațe doar noptea aud cum picură tăcerea zilei de ieri și adesea în visele monolitice culeg roua și o ascund în

de la facerea lumii încoace am tot scris despre viață în toate chipurile omenești clandestine am cuvântat în locul ierbii ne-am ridicat eul în șapte zări ale acelorași melaguri am construit curcubeie

azi ploaia asta o să aibă pentru ultima dată gustul firav al inocenței cu degetele am trasat o stare de spirit pe geamul aburit credeam că e o altă poveste cu zâne până am citit primele litere n

fără folos caut răspunsuri între stâncile alb-negru când un val incandescent mi-a smuls picioarele din rădăcină un freamăt surd mă împiedică să-ți folosesc ochii drept cârje pentru corpul imobil

înot printre alge căutând în vid cuvintele aruncate deasupra uitării munți ce s-au clădit între două corpuri găsește-mi aripi de fluturi albi la schimb să-mi amintesc căderea între două