Ruxandra Moholea

\"Trăiesc în fiecare zi
Cu moartea la un pas de mine
Îmi suflă-n ceafă clipă de clipă
Și-i simt mirosul de lut
Scurgându-se la mine-n sân
Ca o lacrimă de gheață\"

Moartea care suflă în ceafă...Interesantă imagine. Înseamnă că e în spate! Prin urmare, privirea ți-e liberă , neeclipsată de peretele care îți întunecă perspectiva. Ești încă în stare să privești înainte. Ți-e teamă? Poate de aceea nu poți înțelege \"de ce\".Trebuie să te întorci și să o întrebi cu sfidare dacă EA e pregătită să te urmărească.

Ce rămâne între cele două respirații? Liniște. Multă liniște. Atâta liniște încât se aude bătaia timidă dinăuntru sau poate cea a timpului care curge cu răutate și care ”exersează”, poate ”prin mine”, că tot îmi permite punctuația (sau lipsa ei, mai bine).
Liniștea duce la conștientizarea solitudinii care, zice Nietzsche, ”m-a inghițit ca o balenă”. De aceea și Iona își strigă chiar propriul nume și plânge dispariția propriului ecou.
Copilul care se joacă este ”un nou început”, este răspunsul lui Dumnezeu care ”se plimbă tăcut”.

Nu am mai trecut de mult pe aici, dar ma bucur să regăsesc frumos și poezie

Ruxandra

Consider că o critică poate fi mai curând constructivă, asta dacă știi să o interpretezi și mai ales dacă ești pregătit să o accepți. Sunt deja de ceva timp pe agonia și am învățat multe lucruri (zic eu!)
Într-adevăr, cu sinceritatea mai am de luptat! Și de aici transparența textelor mele, dar e așa de bine când scrii! Și este așa cum zici, îți poate ordona sentimentele.
Sfat...în sensul unor lucruri evidente în ceea ce privește arta poeziei, pe care nu le văd sau nu le înțeleg. Plus că un feed-back este mereu un ajutor.

Aștept, așadar, a doua întâlnire...

Nu am mai fost pe aici până acum, deși parcă îmi amintesc despre ciclul \"Sunt poet, da\'mă tratez\".
Textul apare ca o parodie. Lumea asta este plină de poeți și poetese și cu toții încercăm- dând din coate a răfuială- să ne facem loc, dându-i deoparte pe ceilalți, mai ales dacă sunt mai buni decât noi. Să ferească Dumnezeu (și sf. Petru, că tot veni vorba) să ne calce cineva...pe bombeu!
Popa, săracu\'...e bietul cititor care nu mai știe încotro să apuce și pe cine să mai asculte, pentru că \"spovedania\" e deja ...too much . De multe ori nu o înțelege și de și mai multe ori nu mai poate da sfânta împărtășanie. Ori nu mai prididește cu treaba, ori...păcatul e prea grav.
Și de fapt goana asta a noastră e o mare îmbulzeală ca pe vremuri! Păcat că nemurirea asta...nu se obține așa de ușor.

Nu știu dacă verbul \"a defula\" este reflexiv totuși...
În rest...numai gânduri bune (și tratament ușor:-))

păi de ce să mă plictisești?
Un răspuns foarte pertinent pentru un comm în care se întrevede o opinie personală despre un text nu neapărat transparent, dar pe care îl poate personaliza oricine, dacă are răbdarea să-i vadă dedesubturile...
Mie mi-a plăcut...

apoi....asta nu e rescriere, dragă carmen:-) e altă treabă. Și să și motivăm:
1. different visions on life
2. nu mai iese alfabetarul meu (că de aia se numește alfabetar, chiar dacă nimeni nu prea vede forma asta:-))
3.ceea ce am scris este un fel de...\"poveste adevărată\"și pentru că așa am simțit-o, așaam scris...

Interesantă versiunea ta,doar că asta este și problema...este a ta.

Foarte încântată de trecere și niște sfaturi prind bine oricând.
Gând bun,
Pescărușa

Evadare...Căutarea unui spațiu intim- posibil o regăsire a propriului eu- unde timpul și lumea nu mai există, există doar binele din nopțile cu \"străluciri de zăpadă\", iar stepele, \"parfumul cuvântului\".
Nu știu dacă succesiunea de pronume ei-el-eu este intenționată sau face parte din logica textului, poate încarcă puțin...(doar o părere)

M-a atras titlul (lesne de înțeles, egoismul numelui:-)), iar primul vers (stănescian)este o stare de fapt în care poate ne regăsim mulți.

Gând bun,
Ruxandra

Un poem al negației. Mulți de \"nu\" aici care definesc de fapt \"da\"-ul.

\"aici e locul unde nu vine și nu pleacă soarele
nu vin și nu pleacă zilele, nu vine și nu pleacă nimic
dintr-un trup
greșit
un trup nici mort nici viu\"

e ca o încercare de a se disculpa, de a răspunde unei eventuale \"acuzații\":
\"nu eu sunt pe acel scaun
nu\"
Iar finalul e la fel: \"aici nu plâng eu\"
Interesantă lectură.

\"dedesubt umbra mea își leagănă cadavrul din apă\"- este imaginea la care m-am oprit pentru că mi s-a părut că simt în ea...ceva-ul...
Poemul...dens, uneori a trebuit să o iau de la capăt ca să pot urmări firul (problema e legată strict de lectorul nu prea avizat:-)), neologisme amestecate cu simplul vorbelor \"cu noimă\". Pentru mine mai curând un text- jurnal, apropiat poate mai mult de proză deși nu se rupe în totalitate de poetic.
Dacă le iau pe rând:
- prima secvență îmi aduce aminte de \"Ciocnirea\"lui Mircea Cărtărescu (doar o constatare personală, nicidecum o insinuare!)
- secvența a doua, o estetică a urâtului apropiată de simbolismul decadentist:
\"mai încolo un gong de carne putrezește într-un morman de gunoaie
noroiul roșcat al țărmurilor\"
- secevnța a treia- poate urmărește până la un punct dicteul automat al suprarealiștilor:
\"și te-mbie să-l ajuți: e destul de comod? e destul loc pentru un
mobil laptop lopată găuritor stație microfon costum de scafandru o barcă pneumatică un ac de siguranță și ață cu ac intrați puțin încercați o funtă
mare roșie sau albastră? unghiera poftim am uitat după trei zile cresc
unghiile ca naiba\"
- următoarele două secvențe sunt mai apropiate de poezie. deși pot găsi legătura cu restul textului pe undeva, cred că ar putea la fel de bine să existe separat de text. Există o independență a ideilor ... ciudată.
-ultima parte îmi place mai mult, deși nu cred că aș putea găsi un motiv concret...este vorba doar despre un...\"feeling\" (scuze pentru termenul nefericit pe care l-am găsit)

Și ca să trag linie- un veritabil poem postmodernist...
\"se dizolvă-ncet în albastrul verzui\"

Depinde din care parte a mărului muști...Că eu tot numai la povești mă gândesc. par atât de simple și în realitate nu sunt deloc. Pe de altă parte...mărul ăsta...bată-l vina...

Începutul stă sub semnul \"Eminescului\"- Memento mori.
Apoi e un fel de îngâmfare a celui care crede că va trăi veșnic doar
\"Pentru că nu se poate muri
Într-o singură zi,
Nici într-o clipită\"

Îngâmfarea merge până într-acolo încât strigătul final are aerul unei superiorități în fața morții care ar fi avut nerușinarea să se arate mult prea timpuriu. Sau ar fi avut nerușinarea să se arate și atât. Este un răspuns arogant la celebra replică a Morții din \"Ivan Turbinca\" a lui Creangă:\"Pașol na turbinca\".

Sper să meargă astfel...

Acuma lumea o să interpreteze...dar pe mine mă atrage ca un magnet titlul și ideea pe care o aștept ca pe o carte nouă din colecția preferată...
Dicteu automat, fraze rupte, sugrumate parcă de un sentiment care te atacă întocmai ca o lighioană. Ritm accelerat, ca acela al unei vieți bolnave... metafore..sensuri ascunse...sau dimpotrivă.

Iar finalul...\"cel mult pot să-ți promit o tăcere albă într-o lebădă.\"- marca Ioanan.

Mie mi se pare super!

Interesante definiri ale existenței umane, în fapt. Acum eu aș întreba ignoranța-i ignorantă față de ignorant?și atunci de aceea ea e amanta snobismului? Cred că până la urmă aș prefera snobismul prostiei, deci ignioranța e mai câștigată :-)
Cred că nu înțelege nimeni nimic, dar e al naibii de interesant jocul de cuvinte!

Mulțumesc pentru delectare...

Între timp l-am citit și pe acesta...-un fel de \"ars amandi\"?
\"Tu să trăiești în mine când mori. eu în tine\", \"chipul tău
de geamăn\"- eu zic că e tot poezie. De dragoste.

Te (re)citesc cu mare plăcere. Aceeași simplitate, aceeași siguranță a propriei identități, aceeași dorință de confesare...Pentru cine e ciudată lighioana? pentru sine? pentru ceilalți? dar dacă ciudățenia e normalitate și invers?
\"să știi când te visează vreo stea\"- e unul din rândurile care mă recunosc aici...pentru că sjnt sigură că nu noi ne alegem steaua, ea ne alege pe noi.
Mai primește o steluță onorifică de la mine :-)

Cu același gând bun,
Ruxandra

Cine ar culege flori de levănțică sălbatică? Eu cred că e un pretext să-ți etalezi \"hainele deschidse la culoare\", să-ți mai cureți tălpile în nisip înainte să-ți lipești o iubire (pierdută după cum înțeleg eu aici). e un avertisment pe care nu-l respectă chiar sau mai ales cel/cea care-l face și apoi...\"e târziu\". Te joci frumos cu vorbele...

\"șerpii sătui
hrăniți în ospețele nopții
îți vor gâtui pașii
vâslașii ce te puteau trece
dorm cu hambarele pline
plătiți în recolte de vise sălbatice\"

Plăcută senzație...

aaa... ai scris de două ori \"înnecate\" cu 2\"n\".

Cred ca e prima dată când chiar că mi-aș fi dorit să pot da o steluță :-)
Sunt atrasă de jurnalul tău pe care îl simt cumva...tare apropiat...nu prea știu cum să definesc starea...poate pentru că ai folosit deja cuvintele... simplu...ușor...

Finalul este întotdeauna așa cum ar trebui să fie...
\"de când ai plecat cu întreaga lume și mi-ai lăsat aripa ta sub pernă. știam că se vor aduna zilele și că voi muri într-un stol.\"

Aștept următoarea filă...

\"să îmi atingi mâinile, darius, în fiecare noapte, eu Necunoscuta din roata de argint, să mă faci dragoste încet, într-un ritual de inima lunii. și să nu îți imaginezi decât lumea din lotus.\" fragment ritualic! Îmi aduce aminte de un dans al mâinilor pe care l-am urmărit și care devine noua mea obsesie...

\"să mă porți înfășurată în jurul numelui tău, darius. îți sunt vocala lipsă. începutul și sfârșitul\" - îmi permiți să...\"mă joc\"...umil...? Înfășurată în jurul numelui tău- de fapt înseamnă că sunt parte din numele tău. Începutul ți sfârșitul: \"d și \"s\", vocala lipsă, sunt de fapt două vocale: \"e\" și \"o\".dacăa ținem cont de feminin...iese \"deosa\"-zeița- perechea feminină a lui Darius...

Nu loveam! Admiram. Redundanța e cea din final, când structurile revin obsesiv: fructe de mare, fețe pământii, femei ascultătoare...e ca și cum ar fi un \"repeat\" înregistrat pe retină în ultimele clipe ale vieții când trebuie că te străduiești să strângi cât mai mult din lumea pe care tocmai o lași în urmă. Sau nu...
Oricum era doar o părere, numic de reproșat :-)

La bună (re)citire,
Ruxandra

Nu pot să spun decât că mi se pare un cântec de dragoste superb! (arată a lipsă de inspirație faptul că repet vorbele comentatorilor dinaintea mea, dar cred că e cuvântul cel mai potrivit): \"stau cu gândul la tine. vreau să nu te văd/\"și \"nu te caut. te vreau/\". Cea mai dulce prezență e absența, care nu duce la depresie, ci înflorește \"ca un prunc nepângărit\". Cuvintele își găsesc locul cel mai potrivit în text, se vede că te ascultă...
Plăcut. Foarte!