Romulus Câmpan Maramureșanu

pentru valoarea intrinsecă a poeziei, pasul dincolo de apelarea la blasfemie, în gaura neagră a unei pornografii (dpdv al meu) ieftine, trage această valoare, ca într-o pâlnie de vârtej, din mijlocul căreia, indiferent de timpul gravitării, nu există scăpare.
Antidivinitatea, un apanaj necesar libertății de exprimare lirice, este în sinea sa un maelstrom, însă unul care-și va găsi întotdeauna sfârșitul în străfundul oceanelor de unde totuși, cerul rămâne cu neîndoială, tangibil.
După părerea mea, o oprire punctuată la ”puiul de drac”, ar însemna cu îndestulare provocarea tulburării din adâncul căreia poetul descrie reușit, propriile zbateri.
Pasajul sexualizat creează însă o gaură neagră, de unde acea frumoasă aruncare a oceanului pe cer, devine superfluă, tragic inutilă.

V-aș încuraja cu respect, la reconsiderare.

rc-m

m-ați prins în flagrant delict, trăgând cu disperare de timp, rupăndu-mi în pripă fâșii din hainele de rămas bun, cercând să înfășor oiștea-mi ruptă de același timp, căutând nebun roțile mâncate de rugina sadismului temporal, și carul să le vindec poate împreună, încă un ceas doar, măcar un minut.
Rămân visând în acest vis, că îndepărtarea se va petrece doar încă un pic, în direcția opusă abisului.

Cu sfinte mulțumiri,

rc-m

citindu-vă acest duios memento al unei existențe într-adevăr în impas, scris parcă din condeiele cu lacrimi albastre ale fiecărui naufragiat departe de malurile copilăriilor noastre, mi-a apărut de-odată în suflet chipul Pistruiatului, veșnică flăcăruie a lumânărilor care-am fi dorit să fim, copii ai generațiilor de Cavaleri Jurați ai Florilor de Cireș.
Mi-a apărut și Buna, întotdeauna cu batista după ea, vânând fiecare fir de muci din nasul zgribulind în primele, puține adieri mai calde de Mai, încercând cu disperare să ascund cărăbușii căutându-și drum de scăpare din buzunarul unde-și împărțeau locul puțin, cu sfântul briceag, cuțâtul obligatoriu fiecărui pui de Moroșan.

Ați scris un poem al unor frumuseți simple, pure, cu rezonanțe Topârcene, având curajul rar în contemporaneitatea căzută pradă unui dadaism scufundat în blablaism, să puneți flori de maci, seri și greieri, bunici și cireșe, ploi și copăi, înapoi în poezie.

Cu drag,

rc-m

cât de mult m-ați bucurat în doar câteva gânduri.
Vă mulțumesc cu aceeași emoție cu care-am scris acest poem.

PS: ps-l Domniei Voastre, mă asigură întotdeauna, că sunteți într-adevăr Dumneavoastră autorul rândurilor scrise :-)

Cu drag,

rc-m

e înainte de 10 aici, în Albion, stau și-ți citesc rândurile și mi-e bine, tare bine.
Pipa și cafeaua de dimineață, în bucuria dintr-un abis al unei fericiri tandre, fine ca moleculele din tăișul toporului care-mi ține liber jgheabul pentru aburi de lacrimi pe care le-am scris plângând a durere, devenite acum de mulțumire.
M-ai pus în rând cu Oameni duși, rămași însă în tot ceea ce ne crește poeți.
Ce oare-mi mai pot dori, decât zile, sperate în ani îndrăzniți decenii, visul de-a ține aceste rânduri ca muguri să-mi crească într-o bancă a mea, sub un castan al meu din parcul picior al Rodnei din a mea Baie Mare.
Voiesc poate prea mult?
Nu; în memoria clipei aceste, firave ramuri au despicat deja pământul de sub cerul în care-aș vrea să rămân un veșnic întârziat, după ce toți meteorii au dispărut în uitare.

Mulțumesc, mult.

rc-m

”Trecerea cu vederea a răutăților,
n-aduce dacât revederea acestora,
cu majuscule.”

rc-m

regret nespus c-a trebuit să citiți inepțiile înveninate din pintenul de scorpion al acestui ”Tony”, care de fapt așa cum au confirmat Domnii Geană și Caragea, este bine cunoscut pe Agonia, întocmai pentru acest fel de jalnice ”contribuții”, prin una recentă jignindu-ne fără nici un rost, pe toți trei.

Pe alte meleaguri, acum...

Poemul d-voastră, chiar dacă nu în rimă, are în mod paradoxal, -felicitări!-, cadența și fluența clasice acelui gen.
Scriu aceasta pentru că întregul poem a devenit în sufletul meu, leagăn de simțăminte atât pentru sine, cât și cei pe care prin ochii unui motan, Eu-l d-voastră îi păzește cu înfricoșare.

Pasaj superb:

”și eu
adâncesc în mine
adăpost să îmi fiu”.

Cu stimă,

rc-m

mulțumesc pentru confirmarea bănuielii.

Cu respect și mulțam frumos,

rc-m

și îmi cer scuze din capul locului dacă poate doar paranoia din mine se cutremură la gândul că poate ”pupă acolo unde trebuie, ca să le fie cald”, ar fi acel loc întunecat, orificiul preferat al pupin***iștilor de profesie, sau chiar amatori.
V-ați împachetat frumos de altfel conținutul, de aceea tot mai sper că v-am înțeles teribil de greșit.

Aștept cu nerăbdare sinceră, confirmarea(?) d-voastră, ca să încep a-mi scrie pledoaria de iertare.

rc-m

remarc în primul rând, că maestrul Caragea a scris o concluzie căreia adjectivul absolută, i se cuvine fără nici o îndoială.
Într-adevăr, schimbul de idei și istorii sfinte celor care le trăiesc, a meritat această întâlnire cu doi astrologici (sper c-am înțeles corect) berbeci.

Vă introduc acum unui secret duios mie: fiind Gemeni, port în mine o dualitate paradoxală. Protagonistul principal este în această instanță, Romulus (Câmpan-Maramureșanu), căruia i-a fost conferit (în mod irevocabil Domnule Caragea!) titlul (haha, binemeritat :-)) de Maestru, ălalalt însă (nu suntem într-o relație simbiotică întotdeauna plăcută), fiind Luculus, responsabil doar cu mâncatul, băutul, fumatul de pipă, etc.
V-aș ruga deci să-l iertați cu compasiune pe frate-miu geamăn, pentru derapajul etilic și atitudinea aferent hulpavă, încerc să-l educ, cu rezultate(le) vizibile.

Am remarcat (eu, RC-M) același pasaj elevat de maestrul Caragea din poezia maestrului Geană.

Închei cu două versuri care-au început să se cânte scriind toate acestea, cu dor în al meu suflet, din pana Marelui Maestru Nichita Stănescu:

”Și-am zis verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,”

Să ne fie numai de drag și de bine.

rc-m

Pentru a clarifica greșeala-mi și dintr-o altă perspectivă, cea patologică, amintesc doar că sunt nevoit să trăiesc printre alte nimicnicii care-mi amărăsc zilele, și cu un defect neurologic congenital, diagnostizat ca ”dislexie”, care mi-a hăituit performanțele școlare, liceale, academice, profesionale, etc, din cauza căruia nu sunt capabil să observ diferențele uneori mărunte, care devin însă majore atunci când încurc -printre altele- în special vocale, ”văzând” cu totul alte cuvinte decât cele scrise. De aceea sunt nevoit să verific și reverific uneori silabisind, tot ceea ce scriu, înainte de postare, publicare, sau trimitere, de mai multe ori.
Acesta este motivul pentru care am observat în subtitlul bucolicei D-voastră, că de fapt ați scris ”Bogdan Geană aka ADDA...” numai după ce mi-ați atras atenția, chiar dacă am zâmbit RE-citind-o de câteva ori, înainte de a comenta.

Cu respect,

rc-m

mă mulțumesc pentru timpul și detaliile care vă sunt atât de scumpe.

Trebuie însă să clarific câteva detalii:

-Sunt ultima făptură care și-ar permite stâlcirea intenționată a numelui cuiva. Știți bine cât sunt de sensibil în privința propriului meu nume.

-Dacă veți citi înapoi la toate instanțele în care v-am pomenit numele, veți observa că în pofida faptului că am fost chiar suspicios că v-aș fi greșit numele pe care la început l-am crezut GEANĂ, după ce însă m-am asigurat verificându-vă pagina de autor, că este scris GEANA, l-am folosit așa, întocmai datorită respectului pe care vi-l port.

-Sunt surprins și dezamăgit că am făcut această greșeală prin care am postat GEOANA, un nume care clar, nu vă aparține și pe care chiar acum când l-am scris, l-am scris întâi greșit, pentru că nu cunosc pe nimeni cu acest nume. Am făcut o geșeală regretabilă într-adevăr, însă una pură de tipar, fără absolut nici o intenție de denigrare, reavoință, jignire, sau -la fel de gravă- în ”glumă”.

-Rămân însă oarecum surprins și trist, că după toată istoria de sincer respect în conduita vis-a-vis de persoana Dumneavoastră, aflu în tonul Domniei Voastre o undă de asprime pe care având în vedere cele de mai sus, nu cred s-o fi meritat.

Fiți liniștit, ați fost pe înțelesul tuturor, chiar și al meu, chiar dacă explicația și rugămintea ar fi fost îndeajunse și pe un ton poate doar un pic mai prietenesc.

Nu regret însă să vă fi cunoscut o parte a istoriei familiale, pe care aveți dreptul absolut să o purtați cu mândria unei coroane.

rc-m

Privind chiorâș pocalul final,
cântând în dungă, do-mi-sol,
ne mai rămâne, ultim mal,
holbarea în butoiul gol.

:-)

rc-m

Drag Bogdan, mi-aduc aminte când ne-adunam după spectacolele noastre de la Casa Tineretului, în apartamentul oferit cu o surprinzătare bunăvoință de un vajnic admirator (despre care-am aflat doar în Ianuarie 1990 că era ofițer de securitate), cu gurile și vocile uscate, ascultând al Sfinxului Zalmoxe, când rarul confrate cu ceva bani punea întrebarea capitală, ”no, oameni bun și artiști, ce bem”, se găsea întotdeauna un miștocar de serviciu să răspundă, ”orice-an afară de motorină”. Și eram fericiți măcar o noapte, până la dușul uneori glacial al trezirii, încâlciți de cineva despre care numai nu ne puteam să ne amintim când, și de unde-a apărut. Apoi continuam inocenți, să încercăm să rămânem fericiți.

Finalul este superb, amar, de nepuțință și sfidare.

rc-m

recitirea poemul în varianta aceastei minuscule intervenții, mi-a deschis parcă un alt univers. Acel al unei curgeri domoale, de amintiri paterne zăbovind cu drag și durere încuibate în sufletul fiului poet, oferindu-și palmele în locul lemnelor, încercând cu disperare să aline măcar ceva din suferința clăditorilor de familie, scrijelind în devoțiunea supremă a dinților, ultimele așchii care-ar putea rănii tălpile pruncilor moștenitori ai dragostei lor inefabile.

M-ați atins, adânc.

rc-m

mi-ați pus un zâmbet pe inimă acum, puțin după -aici- miezul nopții.

L-am recitat în gând cu o grandoare Păunesciană, dar cu memorabila voce a lui Toma Caragiu din monologul ”eu sunt Mefisto, adică Dracul”; un deliciu.

Numai de bine,

rc-m

ați scris un poem de iubire frugal ca întindere, deschis însă cu un vers unde acel ”stele *pe* mare” schimbă anvergura de la terestru, la cosmic.
Finalul este sublim, ca un portal spre o altă dimensiune.

O sugestie mi-aș permite: versul median al celei de-a doua strofe, ar deveni poate un mai fin punct de balanță al fluenței, ca ”-te vedeam doar cu atingerea-”, sau ”dar tot te vedeam cu atingerea”.

Cu respect,

rc-m

mi-a atras atenția titlul foarte reușit, reapărut cu o frumusețe deosebită în final.

O observație doar, cu respect: ”îi crescu antene”, nu ar fi mai corect dpdv sintactic, ca ”îi crescură antene”?

Citit cu plăcere.

rc-m

vă mulțumesc tare mult pentru clarificări.

Drag Ionuț, apreciez sincer transparența vulnerabilității suferinței.
Explicația dată este îndeajunsă (în special partea referirii la Divinitate) pentru a lăsa textul încadrat ca o posibilă profanitate.
Despre rest, mă duc să ne caut butoiul, cu promisiunea de a vă ține curentat :-)

Drag Bogdan, am încercat deja din pagina de autor, fără reușită. Voi încerca din nou în Windows, fiind acum în Android, lăsându-vă apoi un mesaj pe email. Îmi amintesc că în trecut, a fost Eugenia R. cea care a putut să modifice asemenea detalii în interfața paginii de autor. În ceea ce privește legalitățile, considerați acest mesaj ca procură de încredere pentru orice modificări aferente.

Cu o stimă dincolo de cuvinte, pentru dragul mutual cu care țineți încă sufletul în mine,

rc-m

vă cer întâi iertare pentru răspunsul întârziat.

Ceea ce foarte puțini știu, este faptul că trăiesc practic într-un cărucior de invalizi, din cauza unei coloane comprimate și ceea ce este numită ”hiperalgie generalizată incurabilă”, care cauzează dureri în tot trupul, cu depresia de rigoare asociată, fiind nevoit să putrezesc uneori zile întregi, legat de ajutorul familiei și al unui asistent personal, incapabil să-mi înving durerea fizică. Scriu acestea nu pentru a mulge milă, pe care o urăsc atavic, ci doar ca o clarificare a lipsei uneori, de mai promptă comunicare.

Deci, întâi, dragule Doru Mihail, am citit/recitit rândurile d-voastră nu numai pertinente, ci și perfect colegiale.
Sugestiile sunt viabile, aducând o notă de duioșie textului, care în sinea lor, creează o versiune frumoasă a poemului.
N-am să discut fiecare strofă propusă, pentru a nu începe un eseu analitic, pentru care sunt mult prea obosit după ziua de ieri, pe care în afară de Hitler, Horty și (fosta?) Gardă de Fier, n-o doresc nimănui. Nu-l amintesc pe Mussolini, pentru că din perspectiva personală a unui cadru specializat în sănătate mintală, cazul lui aparține unui întreg colegiu psihiatric, deci trebuie să rămân în teritoriul compasiunii clinice.

Două observații doar, una la întrebarea asupra rostului încadrării la Vulgaritate a poemului, iar apoi la strofa d-voastră nr 2, ultimul vers.
Am încadrat la vulgaritate din cauza sintagmei ”pe genunchi de curvit”. Sunt oarecum novice în acest teritoriu, aceasta fiind probabil doar cea de-a doua instanță când apelez la acest subtrefugiu, deci nedorind să ofensez colegi cu un nivel de sensibilitate mai elevat (lucru pe care îl respect în mod absolut). Poate Domnul Caragea poate să-mi ofere perspectiva Domniei Sale, ajutându-mă să depășesc acest noviciat, poate auto-impus cu prea multă asprime.
În ceea ce privește observația a doua, în versiunea mea, motivul pentru care nu pot mânca/paște iarbă, este exact lipsa înțărcării, care continuă dependența de ugerul divin, fapt pentru care -poate- mă auto-condamn la o înțelegere infantilă a nivelelor spirituale necesare unei coexistențe în care ar trebui să ”înțeleg” rostul durerii existențiale, al acceptării acesteia la un nivel Davidic, Iovic, Samuelic. Acest(e)a fiind motivul răzmeriței perene a ceea ce s-ar numi ”absenteism divin” din viața teologilor deveniți agnostici după terminarea studiilor de seminar, în cazul meu cinci plus unul, ani, urmați de încă vreo opt ani de studii pedagogice, psihopedagogice și clinice. Poate sunt vinovat de a fi dus prea departe dubito ergo cogito, în detrimentul a ceea ce teologia Augustiniană/Paulină definește ca și ”credință”.
Trăiesc această duplicitate, în pofida unei înțelegeri și acceptări (paradoxale) a multor nivele din teologia lui Dumitru Stăniloae.
Toate acestea însumează etosul prezent al scriitorului RC-M. Sper să nu mă fi complicat ne-necesar, în încercarea de a sublinia câteva diferențe dintre perspectiva personală, și cea Domniei Voastre, asigurându-vă din suflet, că niciuna dintre temerile D-voastră exprimate în cea de-l doilea comentariu, ar avea rost. Vă prețuiesc mult, în special timpul pe care mi-l acordați cu sinceritate și erudiție.

Amu, drag Domnule Caragea, recitindu-vă comentariul, îmi vine să m-arunc într-un butoi Diogenic, împreună cu poza D-voastră, ce a lui Emilian Marcu, a lui Stănescu, Păunescu și cele ale tuturor celorlalți titani aferenți, cu cele câteva litre de pălincă din casă, lăsându-ne în grija spirtos-spirituală a tot ceea ce s-ar întâmpla după aia.
Ceea ce ați scris, doresc să-mi rămână epitaf pe urna a tot ce va rămâne terestru din mine.

Îmi sunteți dragi, dincolo de măsură.

rc-m

PS Scump Domnule Geana, tare vă rog să-mi adăugați cratima, numelui de autor :-
)