un cocktail indecent în scop altruist
pentru aceste zgomote din fericirile noastre care ne penetrează iernile așa cum praful de scorțișoară se afundă în vin roșu ca o lume într-o altă lume un cer în alt cer vino Adamul meu cu
triunghi
într-o bună zi nu o să-mi mai afli conturul deși nu am să rup nici o îngenunchiere din așternuturi și n-am să smulg nici o picătură din umbra sânilor mei va ploua după repiratia stabilită a
echilibru fragil
iubirea mea, de unde vin dragostea trăiește într-o lume care nu vede părul mi se agață de mama ca un pod cu întindere ancestrală unde stâlpii ancorați în jocuri spun că nemurirea
nopți de primăvară
în tinerețe balansam hore de stele pe umeri ținând morțiș să fiu părtașă la orice limbă care se naște de parcă năvălirea universului își găsea loc de sărbătoare tocmai la masa mea niciodată
mama poeților
merge cu un pas înainte acoperindu-le noaptea sărutându-le apele mereu mai aproape de moarte, mai aproape de sânul pâinii mereu, mereu, mereu mai femeie ea soarbe cu nesaț frica din
cum trăiesc în viața mea de femeie-poetă
mă întrebi cum trăiesc cu atâtea pumnale în inimă și respir poetic cu brațele larg deschise cu primii zori întotdeauna în ochi cum am ascuns după uși busuioc și mă sedimentez în fiecare
avarie la plural
știu că mă placi totuși îți interzic să mă împarți în cinci colțuri sunt o creatură grăbită puțin muntoasă pe alocuri șerpuitoare și prea ocupată cu galopul cailor verzi sărutul de
pesemne încă învăț despre iubire
trupul meu știe cuvinte de dragoste care cresc oarbe mi-ai spus să îți îmbrățișez copacii și genunea în care port clopote nu știu și nici nu vin cu mine în mine frumoasă ca o pasăre albă ca
în spatele ceții
adulmecarea unei penumbre te poate desface îndelung în deșert unde apa călătorește în trenuri de noapte iar numele oamenilor tulbură traiectoria lunii îți mai rămâne un surâs care a așteptat
pierdut buletin de indentitate; găsitorului recompensă
port haine ca să induc în eroare adun, înmulțesc sau destram un strat peste alte straturi bat din picioare când sună poștașul la ușă și deschei doi nasturi când îți cresc copaci în
magna cum laude
își amintește că filmele vechi sunt mute și se derulează în nopți cu miros de biblioteci fără spatiu pe rafturi cineva ar putea spune; ,,aici lipsesc lumânările'' iar ea râde imaginându-și că
prevestirea ultimei litere din primul alfabet
o altă modă coboară cu greutate în prima cafea un soi de închisoare tandră unde te numești ca fiind ,,cel diferit'' ca o frunză care învață fericirea într-un copac cu o armată de schelete
cearșaful nou al Poesiei
Poesia e adulmecarea de pe buzele tăcute ale războinicului de aceea poartă în spinare apa vieții ca o a doua nebunie[după poezie] și se așează ca o fantomă în lumea lui bucuroasă că poate
cu tălpile în altarul pământului
nu a știut că după incizie jocul de-a baba oarba e mai strălucitor în lumină nici cum să se joace în carne mirosind a alfa și omega fără să lase oamenii în chicot strâmb dar și-a înmuiat
a doua naștere
unii oameni spun că atunci când se zdrunciună temelia îndelungi văzduhuri înghit prelung soarele ca și cum formele atinse coboară în ape negre fără putința desprinderii cu puțin noroc
în brațele mele stă luna glazurată de soare
tot mai mult îmi picură miere pe ani și văd cum în nici o parte a lumii alergarea nu îmbătrânește dincolo de chipuri locuiesc lumini oglinzile devin din ce în ce mai însorite ca și când din
uitați într-un stol
nu ai lăsat alături nici un manual pentru supravetuire trec prin ultima liniște ca printr-un țipăt de vindecare neîntunecăndu -mă nealunecându-mă trec cu două drumuri în palmă ca o liană
azi mă îmbat cu apă rece
sunt născută dintr-o ucidere întâi spaima mi-a lărgit porii cât să încapă pâinea înmuiată în vin apoi ceva fluid mi-a dizolvat măștile de carnaval a spart clepsidra plină de vicii și a stins
dansul împerecherii
inima mea începe a învăța să trăiască într-un trup de femeie mă afund și mă trezesc vândută amiezii în numele unui foc veșnic nici o ieșire din ritual nici o ieșire... se spune că sunt
în bătaia puștii
port trupul acesta ca și cum cineva mi-a făcut o farsă tot aștept adevărata înfățișare după ce mi se va elibera sângele de un garou care îmi tot taie calea ca o obsesie ca o stranie dependență
refren într-o dâră de melc
adânci se lungesc nemișcările doar răpitorii roiesc odată cu vântul în brațele Duminicii au venit vulturii au venit ne tremură sângele și cresc nopțile cum cresc ciupercile după ploaie
de la un pas la altul
adu-mi o pasăre care să mă învețe zborul în subteran oriunde aș încerca să plâng din trup să-mi curgă firicele de sânge amestecat cu lumină rocile să intre prin crăpături apoi lava să-mi
șoapte atipice
deși taci prefăcându-te că păstrezi îngerii plutind peste soare eu te gândesc și îmi fac nopțile înmiresmate fluturând zările măsurând și contemplând hotarele... ca o metaforă taci
Soare orfan
mai e puțin până mă va cuprinde viscolul ia cu tine jumătatea mea care s-a deghizat într-un sol invizibil al unei biserici neterminate caută o soluție să mă ții în brațe înainte să
Zbor infinit
Această seară de vis are o respirare cu miros de cetină iar frumusețea trebuie îndurată ca o stare a inimii- permanent de departe seamănă cu o lacrimă în care încape un fluviu de la o
Colindul apelor
și dacă s-ar deschide dintr-odată văzul meu cu fața spre netezirea pământului și dacă s-ar deschide nenumăratele aripi din acele colțuri sfărâmate cât de mândre ar fi oasele și ce gust ar
Lecția inimii
tu ai crescut înfășurat într-un dans al îngerilor atunci când mă învățau pașii și reverențele ca o neliniște dulce ai crescut care se trezește dis-de-dimineață și colindă hai hui rememorând
Dialog
- Poate nu o să crezi dar nu sunt niciodată singură. Cuvântul mă poate înflori prin zăpezi, poate iubi pietrele în argintiu, poate număra țipetele, oasele, iepurii de turtă dulce...
Lie Ciocârlie
Vor veni în fața ta pe vârful picioarelor îți vor vrea aripile cum vrea furul icoana din altar să ne rugăm mereu până vom semăna cu cerul pentru aripi să ne rugăm și pentru valuri
învățarea îmbrățișării
se poate muri lent din fluturarea rapidă a inimii asemenea secundei care pătrunde granitul pentru că nimic din ce este febril nu poate fi dulce și urlet numai mutarea ruperii din loc în
Poetul
ca el nu aude nimeni mângâierea ca poetul care curge precum plânsul în toate întrupările nu păstrează nimeni formele așa mi-am spus răsucindu-mă peste lanțul prelung tatuat și sărat din aripile
la trap cu sângele orb
pentru că nu îmi pot abandona ochii fără putință de a alerga înaintea mea mărturisindu-mă piatră mărturisindu-mă cer voi alerga în toate părțile simultan singura mea pradă nemărturisită
printre cele o mie de petale ale florii de lotus
când intri prin gleznele mele strig dacă vrei să facem dragoste împreunează venele și împinge sărutul în inimă aleargă-mi prin piele ca un nebun cu o herghelie de vise vreau să te port ca pe
cochilii
astăzi fluturii caută un sărut sub corset s-au așezat în cruce deși am obosit să recitesc istoria fiecărei plimbări în cocon ți-am sărbătorit rugile de vară schimbând decorul și fețele de pernă
fără să ating marginea
am căzut în el cu ochii deschiși purtându-i ultima cămașă cu dungi verticale ,,am ghicit în cafea'' - i-am spus mințind ,,ai multe drumuri prin soare'' apoi m-am așezat la marginea
ochii unui atom de poezie
tot ce am când alunec sunt ochii din limba poemului ei mă trec din abis spre înalt prin miezul albastru-sângeriu cu o foame de piele în freamăt când ne atingem învăț nemurirea ca pe un
retail
azi va trebui să înving imponderabilul în magazinul tău prețurile sunt scrise doar în alb-negru din rafturi lipsesc cu desăvârșire adjectivele și promoțiile eu am primit condamnarea de a
ultimul avertisment
viața mea nu și-a schimbat de mult cearceafurile în multe seri am vorbit despre cum se moare simplu fără nici un geamăt în sărut încet iubirea se așează pe pernă și întinde picioarele către
exorcizarea primei nopți
am crezut că prima oră a nopții venită după o execuție e ca o intersecție neluminată ca o posedare fără șanse de exorcizare un ciulin de care îți lipești obrazul o otravă dublu distilată
cinci ferestre întunecate
așa arată sfârșitul ca niște stele descărnate mi-am zis după patru nopți ferestrele mele s-au aburit eu am devenit neagră trecătorii ți-au smuls hainele iar tu auzi întregul sistem
fir de iarbă
vedeți nici o față de masă nu a putut acoperi femeia cu pantofi roșii și nici cojile genunchilor n-au culcat-o în fisuri ea dansează în miezul zilei cu mâna stângă așterne grădini cu
Derivă
prin mine plutesc nave încărcate cu nopți când cerul se scutură de stele ca un apucat de friguri un scârțâit lung leagănă miezul până luna îmi smulge sângele la încheieturi noroc cu
Statui
mereu am crezut că dacă spui cu voce tare treisprezece dacă te îmbraci în roșu și deschizi ochii poți vedea prin ferestre orașul renovat și femeile cum duc coșurile pline ascunzându-și la
cântec pentru a doua zi
am uitat să îți spun am făcut noaptea praf ca pe ultima scrisoare de adio nu am știut gustul podelei și nici câte fantome alcătuiesc cercul pe tăcerea mea se poate fluiera ca după
Noduri
uneori și-ar dori-o marionetă legată cu sfori de inima lui dansând tango în rochie roșie alteori i-ar desena o lacrimă pe obraz și ar pune-o să mimeze tăcerea noaptea ar zbura
Acasă
locuim într-un nor zgâriat împărțim aceleași raze și același curcubeu uneori coborâm pe rând printre oameni rătăcim ca doi străini fără brațe un fir nevăzut care ne leagă se împrăștie
rădăcini
tocmai acum ghioceii scot capul din pătura roasă de molii aruncată peste inima mea picioarele se ghemuiesc într-o îmbrățișare solitară întunericul seamănă tăcere pesemne trăirile
