Rodica Lupu

în pieptu-mi bate clopot a deșteptare năvălitoare mintea îmi spintecă lumina îmi curge-n lavă pe clipele neșterse de avânt tainic răsună-n zvonuri dulci chemarea neostoită ca un

Cuvântul azi a rupt din carne un poem, Ȋndepărtând spre margini ultima-i durere. Sub fruntea toamnei se înșiră în tandem, Rostiri, întemeind din tâlcul lor mistere. Am luat din plânsul

Þi-am scrijelit inima cu gândul. Drumuri noi se intersectau printre coastele tale. Nici nu bănuiai că intrasem în celulele tale și mă respirai ca pe-o copilărie, la nesfârșit. Îmi plăcea să

astăzi mi-am spintecat destinul. i-am scos ochii, să nu mai vadă nici un crâmpei din soarele rotund. i-am tăiat limba, să nu-l mai aud șoptindu-mi la ureche abstracții. i-am tăiat urechile

Și câte mai aveam să-ți spun. A venit atât de repede sfârșitul, ne-a dus pe toți în alte lumi necunoscute. Ne-a separat în nevoi și prinos. Apucasem lumina să ți-o aștern la picioare, să-ți

De vrei să pleci, oriunde, departe, în locuri de tine neumblate. Să te identifici cu alte păsări, care și-au schimbat cuibul, într-un alt copac. De vrei să pleci, oricum, în lumea

încă mai aștept să se-aplece tăcerea deasupra cuvintelor pe urmele mele nu s-a adâncit bine soarta în fibra eternității ca o pasăre temătoare de lungu-i zbor prin văzduhuri străine mai rotesc

am înțeles cum anul acesta mă ține strâns de mână oricât m-aș fi lamentat că nu vreau să-l urmez mă decantase deja în măruntaiele clipelor sale mă savura ca pe propriu-i abur emanat de

Rătăcesc o vreme pe pământul altora Târându-mi după mine amintirile De câte ori îmi mut privirile Intuiesc doar întrebări, în ochii tuturora. Și fiecare gest încerc a-l memora Dibuind din

da niarne pun foc pe fapte osândindu-le umbletul mult prea îngăduitor știi că-mi pun chezășie pe linia vieții isprăvile și orice obicei străbun care-mi strecoară prin vene trecutul îl iau ca

Tu ai plecat, cuvintele s-au instalat în mine . Stau grămădite pe așternutul liniștii mele. Au tras zăvorul, și-au aruncat cheia. Întruna vorbesc. Mă dor săgețile înfipte în fiecare

Ȋn pietre își proptise sufletul, Cu unghia scurmând urme de viață. Spăla cu sângele-i pământul, Unde iarba pierise într-o dimineață. Scurma și atingea doar

Sunt efemerul, din punctul de vedere al vieții. Sunt veșnicia, din punctul de vedere al morții. De aceea, zilnic memoria mi se scufundă în eternitate. Înot prin valurile uriașe ale

mai demult nu știam niarne de ce bat clopotele acum duminecă de duminecă le aud vorbindu-mi despre prăpădul din noi și setea de păcat sugrumând candoarea atâtor turme de miei despre profani

ah, ce durere ascuțită la vârf devine uitarea. timpul ne ia în subordine, instalându-ne-n mormane cu amintiri. ca un balsam pe rana sângerândă, ustură când ne-amintim de ele. au fost