știi niarne uneori rătăcesc amuțită

știi niarne uneori rătăcesc amuțită printr-un vid negru îi inhalez suflarea până-i dau de umbră mă întind peste ea confundându-mă cu o piatră atât de greu mă desprind de căldura ei încât inima-mi zvâcnește împrejuru-mi oarbă fără vedere doar în tăcere își ascunde tremurul când în față îi răsare o vreme mai pământeană se înroșește la gândul că mai are încă dreptul la iubire știe că dacă îmi dă drumul niarne m-aș putea rătăci iar în libertate atunci mă strecor de-a lungul clipelor până când toată vederea-mi înclină spre lumină din ea mi se ridică vertiginos idei alături îmi vine să-mi strâng universul ăsta ocupat cu amănunte pe muchia lor să-mi zidesc temelie doar unui singur gând da niarne aș trece atât de lent prin infinit proptindu-mi pașii în fiecare răscruce a lui până când încrederea-mi firavă mi-ar scutura damfurile și izurile dezamăgirilor abia atunci aș îndrăzni să cred că am să-mi fiu roabă sublimă inimii 3 mai 2011