Rodica Lupu

….Sunt Rătăcitoarea vieții mele, A unor visuri cam rebele. O ploaie de cuvinte oarbe Peste pământul ce le soarbe. ….Sunt Un amalgam de întâmplare În vastul orizont de-așteptare, Schimbând

m-am închipuit fulg lunecând prin văzduh agățându-mă ca un magnet de poemele nopții cu reverență mă plecam în ropotul lor de aplauze atât de solemnă-mi era primirea încât stelele-n jur se

ascultam tic tacul răsuna ca un ecou pierdut alergând după un tren vagoane burdușite cu secunde împingea locomotiva anilor într-un mers sacadat ca al picăturilor de ploaie

fantastica ta privire iar penetrează în craterul adânc eroziunea eului predestinat de zei să ardă mocnit pietrele lui cuvântătoare de idei răsună ecou ca un tribut

Te-ai dus lumină de la noi, călătorești pe drumul pietruit cu stele, în tainice firide te adăpostești, din colțul umbrei smerit tu ne privești. Cum chipuri se desprind înmărmurite, în gloata

Te-am cioplit dintr-un gând, la o margine de zi, cu suflet fâlfâind printre-ntrebări, și cu trupul ușor ca de pasăre. Cu formă aerodinamică, să-ți înalți zilele, deasupra-mi. Cu aripile

viața un câmp necuprins prin care plutește misterul îl tot caut și parcă-n adins îl ocolesc la tot pasul mă-mbie mireasma atâtor iluzii cântecul meu zbor legănat mă-nhață-n iernare am

Tu ești opusul lui eu. Totdeauna începi și sfârșești lângă un eu, nimic diferit de mine, care, încep și sfârșesc lângă un tu. Ne desparte numai o vocală și o consoană altfel, am fi unul și

Nu îndrăzneam să ating conturul ce-și luneca lumina prin ceață. O minte atoateștiutoare se concentra să rostească cuvântul. Tot jurul căpătase culoarea verde, tremurătoare, cu lacrimi

am să mă fac gând să mă rătăcesc în el să-l descânt și prefac văzduh în serile târzii să-l respir și să-mi răcorească singurătatea aridelor mele zile și nopți înlăuntru-mi voi înălța o

astăzi mi-am spintecat destinul. i-am scos ochii, să nu mai vadă nici un crâmpei din soarele rotund. i-am tăiat limba, să nu-l mai aud șoptindu-mi la ureche abstracții. i-am tăiat urechile

Sunt efemerul, din punctul de vedere al vieții. Sunt veșnicia, din punctul de vedere al morții. De aceea, zilnic memoria mi se scufundă în eternitate. Înot prin valurile uriașe ale

Voi spirite neadormite, ce vă-amintiți acum de mine. Neprihănite umbre, prezente în eterna-mi nedumerire. Mă faceți rob, să torc din ale voastre taine. De-aș fi dușmanul vostru, v-aș alunga

Aș agăța de stâlpul infamiei, timpul. L-aș spânzura de toate clipele pierdute, când nu rosteai un cuvânt. Poate, doar o mică clemență aș avea intuindu-ți nerostirile. Aș agăța de stâlpul

Și câte mai aveam să-ți spun. A venit atât de repede sfârșitul, ne-a dus pe toți în alte lumi necunoscute. Ne-a separat în nevoi și prinos. Apucasem lumina să ți-o aștern la picioare, să-ți

mă tem… să nu fii doar o iluzie de-a mea, care să dureze doar trei zile. mă tem… să privesc în depărtare orizontul iar prezența cerului, să nu o mai văd. mă tem… să strig că-mi iubesc

Uneori mă simt lacrimă plânsă de Dumnezeu, în infinita-i lucrare. Mă conturez apoi râu, căutându-mi pașii copilăriei. Cresc, evoluez. Viața mă varsă în mare. Talazuri înspumate mă izbesc de

te caut în boabele de rouă ale fiecărei dimineți te caut în primele și ultimile clipe ale zilei te caut în orele târzii de insomnii te caut în calea primilor pași ai începutului te caut în

te simt ca pe o adiere, oricât te-aș respira, n-ar fi îndeajuns, să mă satur de tine. și mai simt că sunt fulgul, suflat de văzduh înspre tine. printre genele tale m-așez, să-ți privesc în

baladă risipită pe câmpul cu gânduri urci și cobori pe strunele cuvintelor răsuni ca adierea prin copaci pe frunzele toamnelor mele târzii te-oprești să-ți povestesc din tainele

ah, ce durere ascuțită la vârf devine uitarea. timpul ne ia în subordine, instalându-ne-n mormane cu amintiri. ca un balsam pe rana sângerândă, ustură când ne-amintim de ele. au fost

Þi-am scrijelit inima cu gândul. Drumuri noi se intersectau printre coastele tale. Nici nu bănuiai că intrasem în celulele tale și mă respirai ca pe-o copilărie, la nesfârșit. Îmi plăcea să

Dacă viața îmi va spune, să-mi sprijin tâmpla de-al ei pas, i-aș respira ovulul moale, l-aș fecunda fără răgaz. Pe trepte de aer, spre ea aș urca, dmineața în zori . Într-o spirală-n jurul ei

o milă vulgară de ei ermetic în pieptu-mi se-nchide aruncă semințele odată cu vorbele și ei nu știu că-n spatele lor cresc răsaduri cresc conserve pe asfalt nu vor să știe din