Rodica Lupu

voluntar traversez oceanul iluziilor nevăzutul își plânge irișii sângerii răbdarea-și aruncă năvodul cuvintele se zbat mai departe ca peștii ușile raiului rămân

de-aș mai trăi un singur ceas ți-aș spune tot ce aș avea de spus apoi în veci ți-aș asculta …tăcerea 5 februarie 2006

astăzi a nins albastru niarne pe umerii-mi goi lipsiți de tinerețe ningea alături pe lucruri și pe asfințit grămădind o măreție de azur peste tot ce amuțit visa la frumusețile

n-am învățat destul niarne iar acum cred că a sosit momentul ispășirii când toate vorbele înfig zvonuri libere înmulțind enigmele atunci când îngropi sub pământ o pădure uscată vântul

nu niarne mersul meu nu este unul obișnuit ci unul mult mai apăsat pe această materie tacit înțeleasă cu greaua-i încercare pasul meu îi atinge suferința scufundată încă de mii de ani în

desenăm bulgări de zăpadă îi aruncăm ca pe cuvinte pe pagini albe pustiind fără de nicio lege ce-a fost înțelegerea tăcerii ia în stăpânire locul unde ninsorile ucid cuvinte

acoladă de timp și depărtări scursă în pagina tristă-a istoriei revine acerbă de sărbători dezvelindu-ne din taina conspirației uitarea s-a așezat ca praful în cărți pe rafturi de

o sabie căzută pe cuvânt în două taie verbul sunt catargul se îndoaie-n vânt în vijelii ce se înfrunt s-au ancorat poveri latente în mine grămădite undeva mi-i trupul casă de cuvinte gura

Agale merg pe drumul înserării cărând amurgul în spinare. Din vlaga timpului am luat aroma-nduioșării să mi-o așez pe umeri ca pe o-ncercare. Cu zelul meu sumar am străbătut în lung și-n lat

uneori mă simt ușoară niarne ca ridicarea unei rugăciuni într-o altă sferă nu nu mă ridic atât de sus unde curcubeul taie în fâșii limpezimea cerului aplecând peste mine un pod de lumini pe

Mi-am lăsat fruntea, s-o acopere cerul. Unul, doi îngeri să poposească pe ea, s-o mânjească cu trupuri de sfinți, asudând în durerea-mi. Mi-am lăsat ochii, să-i acopere vălul, să mă-ncrunt la

strașnic doare despărțirea curând va-nfige colții-n mine mi te păstrez un colțișor de gânduri vorbesc cu ele până-n zori se face ziuă trec tramvaie de-abia apuc sa te-nvelesc în

Mai are rost gura să-mi strige Când depărtarea ține loc de umbră? Ecou-i risipit în miros de ambră În clipa din urmă rămasă, se-stinge. Îmi sângerează versul și sensul îl frige Uitarea-l

suntem oameni, mi-ai spus. totuși azi mă simt infirmă de-o jumătate. doar un picior aleargă să-mi apere vulnerabilitatea. doar o mână adună firimiturile căzute cândva de la cina de