Poezie
ezitări constrânse
din volumul „Dă-mi mâna Niarne„
1 min lectură·
Mediu
așa am rămas niarne*
condamnată să trăiesc cu abajurul tras
peste viață
să nu se vadă când arunc seara cuvintele
agățându-le de umeraș
când îmi las încălțările în sala de așteptare a viitorului
mergând desculță peste șinele vagoanelor
pline cu făgăduințe
când ocolesc somnambulă calea lactee
alegând să merg pe acoperișul lumii
din altruism pentru stelele căzătoare
când las deschise ușile gropilor
să pătrundă-n ochii morții lumina din care pentru mine opresc
cât să-ncapă-ntr-un ceaun cu vise
pe care imediat le-mprăștie vântul
sau când mă-nchin travestită în femeie fericită
iar oglinda-mi desfigurează intenția
dezlipindu-mi sufletul de ea
înțeleg când îmi citești codul bunelor maniere
amintindu-mi că omul își poate dezbrăca numai hainele
poate sparge văzduhul cu stropii sâgelui
acumulând în pori pustiuri
în mâini își poate strânge universul tăcerilor
sfărmând în fărâme decibelii din muțenia pietrei
dar cuvintele niciodată nu le aruncă
imparțialitatea-ți constrânge niarne
voi ridica abajurul
să-mi citești sub el palimpsestul vieții
scris zilnic cu cărbunii oaselor mele
niarne=apelativ adesat sinelui
8 iulie 2014
001.298
0