Rodica Lupu

Mă adâncesc în zarea privirii ochilor tăi. Pe întinsul lor albastru mă reflect în: imagini obtuze, gânduri monocolore. Doruri mă covârșesc, dorințe mă invadează. Grăbitele, cu pași de

în noapte adorm cuvintele înserării. sub candida lumină selenară își dospesc sensul, născând puii tăcerilor noastre. în noaptea aceasta voi străbate cărările stelelor, printre ele mă voi

Sunt numai un punct, distribuit într-un tablou. Uneori vântul mă spulberă din rădăcini, mutându-mă dintr-un peisaj în altul. Când sunt singur prin lume, rătăcitor, căutând alt punct de

Tu ești opusul lui eu. Totdeauna începi și sfârșești lângă un eu, nimic diferit de mine, care, încep și sfârșesc lângă un tu. Ne desparte numai o vocală și o consoană altfel, am fi unul și

Odată cu căderea amurgului peste zarea inocentă, Obosită după ritualul parcurs de odiseea astrului Solar, își ascunde azurul veșmântului într-o manta De un acajuu sângeriu, atingând aripile

unde ești tu străine navigator pe bărcile lumii căutând cu mâinile-ți goale prin umbrele pământului decupându-le sufletul în care mai bate poate inima de ce nu ești lângă mine când întinsu-mi

Bietul sărman, cu ochii blânzi și umezi, cerea doar un boț de mâncare. Nu am ignorat așteptarea, pâine cu sare i-am dat, și-o cană cu vin. Zâmbetu-l doare, rană-i și chin, n-am pansament

nu mai sunt aceeași, cu golul acesta ascuns în dimineți. încerc să-mi dezlipesc ochii de la primele raze, scuturându-mă lin, de undele tăcerilor si ale gândurilor. din șirul lor, nu-ți mai

am caștigat cinstit în fața lui Dumnezeu, sentința de a sui pe scara răbdării, mușinându-mi gândurile, îngropându-le-n găvanul materiei, descoperind țărmul cuvintelor scurgându-se- ntr-o

Ah, iubire ascunsă sub stânca inimii mele, arată-ți splendoarea zeității tale. Dezbracă-te de zdrențele capriciilor, acoperă-te cu rochie de femeie și aprinde-ți candela, să-mi

sunt confuză niarne e-atâta nonsens nu-l mai pot respira mă rupe în pro și contra argument nu înțeleg de ce semnificația unui cuvânt se divide în direcții contrare mi-ai spus că din pământ

nu mă mir de neștiință niarne este ambiguă ca și nimicul acum îl ai acum nu-l ai însă când apare-ntre noi știința purtându-și povara-i ca și cum între noi ar zbura îngerul cărându-ne pe aripi

ascultam tic tacul răsuna ca un ecou pierdut alergând după un tren vagoane burdușite cu secunde împingea locomotiva anilor într-un mers sacadat ca al picăturilor de ploaie

plâng în fața unei silabe ruptă din trupul cuvântului rămasă schelet în oasele-i albe templu-i zidesc cu mistria poetului gândurile-mi curg prin vocale înșirate pe-o scală-ntr-un melos

s-a scurs o lacrimă din ochiul vieții într-o alică pe pământul sterp în gloduri o frământă alchimiștii sperând să o preschimbe-n anticorp plutind prin aerul vetust al rânduielii mici bucățele