RRrazvan rachieriu
Verificat@razvan-rachieriu
roman
„O boala invinsa este viata omului”
Loc de naștere: Târgu Ocna Copilăria și adolescenta am petrecut-o în Roman Domiciliul actual: Municipul Roman Stare civilă: divorțat Am urmat cursurile Liceului Roman-Vodă, profilul matematică-fizică Am absolvit Facultatea de Științe Economice din Iași În prezent sunt economist la SNGN Romgaz S.A. Secția Roman Pasiuni: cititul cărților ( o zi…
🏆 Critic de Top📚 Centenar Literar📜 Poet Prolific💬 Comentator Activ
Cronologie
“În peștera inimii” stau sentimentele vopsite în roșu de sânge.
Din solilocviul cu sinele, singurătatea țâșnește afară din lăuntric și desface prietenii, absorbind socialul în eu.
Singurătatea se desfășoară într-un pustiu pe care îl populează cu iluzii, cu miraje și automulțumiri , iar oazele solitudinii sunt cărțile.
Prin iubire devenim alții, căci gândurile erau înainte dispersate în diverse probleme existențiale, iar prin atingerea pasiunii gândurile se concentrează în imaginile ființei iubite.
“Prin colțuri de ființă” stă uitat, prăfuit Dumnezeu, pe care îl ștergem și îl punem- bibelou în biblioteca sinelui doar atunci când nefericirea ne încearcă.
Din solilocviul cu sinele, singurătatea țâșnește afară din lăuntric și desface prietenii, absorbind socialul în eu.
Singurătatea se desfășoară într-un pustiu pe care îl populează cu iluzii, cu miraje și automulțumiri , iar oazele solitudinii sunt cărțile.
Prin iubire devenim alții, căci gândurile erau înainte dispersate în diverse probleme existențiale, iar prin atingerea pasiunii gândurile se concentrează în imaginile ființei iubite.
“Prin colțuri de ființă” stă uitat, prăfuit Dumnezeu, pe care îl ștergem și îl punem- bibelou în biblioteca sinelui doar atunci când nefericirea ne încearcă.
Pe textul:
„Noapte de noiembrie" de Maria Prochipiuc
0 suflu
ContextViața este văzută ca o alergare continuă , un maraton de temeri și neliniști existențiale, ca un “drum lung” întins de la naștere la moarte, accidentat, cu gropi și bălți , din care uneori ieșim prin erorile comise.
Îndoiala, neînțelesul , neîncrederea sunt negativități care trimit în purgatoriu gândurile.
Într-o “lume de contraste”, de simulacre și erori, poetul încearcă să se înțeleagă pe el însuși pentru a-i înțelege pe ceilalți , căci omul este supus timpului și dorințelor.
Îndoiala, neînțelesul , neîncrederea sunt negativități care trimit în purgatoriu gândurile.
Într-o “lume de contraste”, de simulacre și erori, poetul încearcă să se înțeleagă pe el însuși pentru a-i înțelege pe ceilalți , căci omul este supus timpului și dorințelor.
Pe textul:
„De când alerg*" de Adrian Erbiceanu
0 suflu
Context“Ne purtăm pietrele” prin viață culese, una câte una, din eșecuri, nenorociri ,nefericiri, și uneori greutatea lor lasă urme adânci în eul sensibil “pregătit pentru o ultimă trecere” peste prăpastia cu “ape sălbatice”.
Dacă ne ducem pietrele- lesturi de la începutul drumului până pe piscul înalt irizând idealuri, atunci acestea se transformă în albe elanuri creând coloana de spirit pornind din sine, urcând vertical , secționând cerul poetic și pierzându-se în infinit.
Orele așezate pe firul timpului care se rupe, se împrăștie ca niște boabe temporale în pământul plictisului , de unde germinează timpul viitor.
Entitatea mișcării, “umbletul fără trup” , se plimbă “prin albia” secată de lacrimi și culege pietrele negre căzute din spinarea încovoiată a ființei.
Dacă ne ducem pietrele- lesturi de la începutul drumului până pe piscul înalt irizând idealuri, atunci acestea se transformă în albe elanuri creând coloana de spirit pornind din sine, urcând vertical , secționând cerul poetic și pierzându-se în infinit.
Orele așezate pe firul timpului care se rupe, se împrăștie ca niște boabe temporale în pământul plictisului , de unde germinează timpul viitor.
Entitatea mișcării, “umbletul fără trup” , se plimbă “prin albia” secată de lacrimi și culege pietrele negre căzute din spinarea încovoiată a ființei.
Pe textul:
„Pietre fără moară" de Ela Victoria Luca
0 suflu
ContextCartea este un marsupiu în care ne strecurăm pentru a ne închide lumea noastră în paginile ei și pentru a trage cortina peste social.
“Între pliurile marsupiului” – coperți ale gândirii – ne “ascundem ideile” și uneori întreaga ființă , într-un “întuneric strălucitor”, cu lumina raționamentelor călăuzind spiritul într-o aventură a cunoașterii.
Când cei dragi “i-am lăsat în buzunarul pământului” , în care se află pagina vieții, cu ultimul rând scris de moarte , mai ardem o carte și din cenușa ei se zbate jalea îndoliată, mai rupem un colț de inimă și devenim, odată cu durerea, mai simpli, mai pioși și mai buni.
“Între pliurile marsupiului” – coperți ale gândirii – ne “ascundem ideile” și uneori întreaga ființă , într-un “întuneric strălucitor”, cu lumina raționamentelor călăuzind spiritul într-o aventură a cunoașterii.
Când cei dragi “i-am lăsat în buzunarul pământului” , în care se află pagina vieții, cu ultimul rând scris de moarte , mai ardem o carte și din cenușa ei se zbate jalea îndoliată, mai rupem un colț de inimă și devenim, odată cu durerea, mai simpli, mai pioși și mai buni.
Pe textul:
„cărțile mele" de Virgil Titarenco
0 suflu
ContextÎn memoria nopții care “se prelinge în șoaptă pe ziduri și porți” , se strecoară spaima de zorii ștergându-i culoarea neagră și vopsind-o în aureole roșii.
“Cuvintele cu parfum de mosc” stropite cu seva sensurilor , traversează “cu pași mărunți” aria de sensibilitate a poetei , deschise complet ideii de căutare în verticalitatea spiritului.
“Zâmbetul firav” al unui cuvânt împlinit așezat într-un sens profund, “deschide spre răsărit aripi” pentru a zbura de la început către sfârșit și înapoi.
Sentimentele prăfuite ,uitate în inerția iubirii și letargia simțurilor , sunt șterse de praf anticipând o efervescență a lor în apropierea iubirii.
“Scoarța oglinzii întoarse” reflectă imaginea din interior a corpului , unde “o lacrimă mare de aur” strălucește în sine, acolo unde se află centrul ființei, regenerând “oboseala fiecărei zile” și transformând blazarea și plictisul în acțiune stenică.
“Cuvintele cu parfum de mosc” stropite cu seva sensurilor , traversează “cu pași mărunți” aria de sensibilitate a poetei , deschise complet ideii de căutare în verticalitatea spiritului.
“Zâmbetul firav” al unui cuvânt împlinit așezat într-un sens profund, “deschide spre răsărit aripi” pentru a zbura de la început către sfârșit și înapoi.
Sentimentele prăfuite ,uitate în inerția iubirii și letargia simțurilor , sunt șterse de praf anticipând o efervescență a lor în apropierea iubirii.
“Scoarța oglinzii întoarse” reflectă imaginea din interior a corpului , unde “o lacrimă mare de aur” strălucește în sine, acolo unde se află centrul ființei, regenerând “oboseala fiecărei zile” și transformând blazarea și plictisul în acțiune stenică.
Pe textul:
„Șovăielnic rememorez clipe din scoarța oglinzii întoarse" de Maria Prochipiuc
0 suflu
ContextÎn pauza intensă care precede gândirea, suntem “hărțuiți de cuvânt” până reușim să-l îmblânzim și să-l așezăm cuminte pe hârtie.
Înșelând iubirea laică , noaptea “ne culcăm cu adevărul” , și din adulterul gândirii cu adevărul se nasc reflecțiile , iar din incestul imaginilor lirice cu formele abstracte se nasc poeziile.
Prin pasiune, “stai învelită în carnea” partenerului “cum stă ochiul între pleoape”, iar poezia devine inutilă, se sfarmă de corpul realității, pentru a fi văzută “dezbrăcată” de poeme , fără zorzoane poetice.
Când “drumul dintre noi” este udat de “balta de sânge” a versului ucis de “talpa cuvântului” banal, “scările care urcă spre casa” sufletului femeii sunt construite din plâns.
Înșelând iubirea laică , noaptea “ne culcăm cu adevărul” , și din adulterul gândirii cu adevărul se nasc reflecțiile , iar din incestul imaginilor lirice cu formele abstracte se nasc poeziile.
Prin pasiune, “stai învelită în carnea” partenerului “cum stă ochiul între pleoape”, iar poezia devine inutilă, se sfarmă de corpul realității, pentru a fi văzută “dezbrăcată” de poeme , fără zorzoane poetice.
Când “drumul dintre noi” este udat de “balta de sânge” a versului ucis de “talpa cuvântului” banal, “scările care urcă spre casa” sufletului femeii sunt construite din plâns.
Pe textul:
„instrumente de tortură" de Dacian Constantin
0 suflu
Context“Un gând căzut” din coșul minții plin de idei, concepte, principii, erori,versuri, “plesnește noaptea” și din miezul lui spart curge un izvor subteran.
Literele ce nu mai încap în cuvânt “se cer sacrificate” într-o arteră prin care “sângele trist zburdă”.
“Dincolo de orizonturi” e iubirea trecută de “vârsta minunilor” , din care s-a rupt tristețea învelită în “lacrimi violete”.
Sentimentele suflecate “dincolo de inimă” descoperă corpul nud al voluptății împrăștiind miresme de crizanteme “în cuibul unui piept dezgolit de iubire”.
Literele ce nu mai încap în cuvânt “se cer sacrificate” într-o arteră prin care “sângele trist zburdă”.
“Dincolo de orizonturi” e iubirea trecută de “vârsta minunilor” , din care s-a rupt tristețea învelită în “lacrimi violete”.
Sentimentele suflecate “dincolo de inimă” descoperă corpul nud al voluptății împrăștiind miresme de crizanteme “în cuibul unui piept dezgolit de iubire”.
Pe textul:
„Dorința de iubit" de Maria Prochipiuc
0 suflu
ContextZbaterile sunt păsări care se taie în “muchia aceea a singurătății”, în timp ce liniștile sunt impenetrabile colțurilor ascuțiți ai morbidului crescut din plictis.
Timpul este un partener fidel alături de tine la bine și la rău , care nu te părăsește decât în clipa morții.
Sunt cuvinte care se închid ermetic în citadela neînțelesurilor și cuvinte care deschid “porți și fiecare poartă are o altă cale”, în funcție de alegerea fiecăruia.
Trăim în umbra timpului fără să știm că acesta este o entitate eternă care ne însoțește în viață, căci noi suntem chiriașii timpului și acesta capătă dimensiuni mai mari sau mai mici în funcție de aria plictisului din noi.
Doar iubirea dezorganizează timpul care își pierde valoarea lui exactă, multiplicându-se sau reducându-se , măsurat fiind de clipele iubirii.
Timpul este un partener fidel alături de tine la bine și la rău , care nu te părăsește decât în clipa morții.
Sunt cuvinte care se închid ermetic în citadela neînțelesurilor și cuvinte care deschid “porți și fiecare poartă are o altă cale”, în funcție de alegerea fiecăruia.
Trăim în umbra timpului fără să știm că acesta este o entitate eternă care ne însoțește în viață, căci noi suntem chiriașii timpului și acesta capătă dimensiuni mai mari sau mai mici în funcție de aria plictisului din noi.
Doar iubirea dezorganizează timpul care își pierde valoarea lui exactă, multiplicându-se sau reducându-se , măsurat fiind de clipele iubirii.
Pe textul:
„Ultimul Timp" de Ela Victoria Luca
0 suflu
Context“Fiorul că ești” încălzește sângele până la temperatura evaporării, cu “globulele care dansează “ cu tălpile pe spuza sângelui.
“Soarta cărnii” este răstignită pe crucea păcatului, cu sângele care pictează instinctul peste durere și dorința peste voluptate.
“Condiția de cuvânt răsturnat” în nonsens “care iartă toate greșelile” constrânge logosul de a sucomba în gând.
Corpul- coloană cu mintea- boltă și inima- clopot “trasează parcele abstracte” prin care se plimbă căutându-și materia devenită iarbă.
Remarc versul : “limba nopții mă spală pe mâini și pe pleoape”.
“Soarta cărnii” este răstignită pe crucea păcatului, cu sângele care pictează instinctul peste durere și dorința peste voluptate.
“Condiția de cuvânt răsturnat” în nonsens “care iartă toate greșelile” constrânge logosul de a sucomba în gând.
Corpul- coloană cu mintea- boltă și inima- clopot “trasează parcele abstracte” prin care se plimbă căutându-și materia devenită iarbă.
Remarc versul : “limba nopții mă spală pe mâini și pe pleoape”.
Pe textul:
„retuș păcatului" de Dacian Constantin
0 suflu
ContextTemerile și angoasele noastre sunt “fantasme care improvizează scene de groază” , creând relații stabile cu subconștientul și psihicul nostru.
În drum spre ultima dorință , călcăm peste “iarba nebunilor ipotetici” și tăiem aripile păsărilor pentru a vedea construcția zborului.
“Până să ne cadă ochii în var”, îi vopsim cu culorile șterse și terne ale tristeții ale cărei “eterice efluvii” și miresme melancolice se împrăștie în oameni, ca o boală necunoscută.
În drum spre ultima dorință , călcăm peste “iarba nebunilor ipotetici” și tăiem aripile păsărilor pentru a vedea construcția zborului.
“Până să ne cadă ochii în var”, îi vopsim cu culorile șterse și terne ale tristeții ale cărei “eterice efluvii” și miresme melancolice se împrăștie în oameni, ca o boală necunoscută.
Pe textul:
„relații mai stabile" de silvia caloianu
0 suflu
ContextEul este o “gară pustie” prin care “păcatele se rostogolesc “ gonind virtuțile “făcute numai pentru plecări”, căci odată încălcate ies din corp devenind păcate care sunt perene și imanente omului.
Vântul urlă “de parcă și-ar boci pruncii” și în durerea lui “rânjesc metalic demoni cu buze cusute”.
Când singurătatea este un “putregai” în care ne înfășurăm în lipsă de altceva, frigul însingurării “fecundează” tristețea ai cărei copii se nasc “cu picioare de gheață”.
Vântul urlă “de parcă și-ar boci pruncii” și în durerea lui “rânjesc metalic demoni cu buze cusute”.
Când singurătatea este un “putregai” în care ne înfășurăm în lipsă de altceva, frigul însingurării “fecundează” tristețea ai cărei copii se nasc “cu picioare de gheață”.
Pe textul:
„Bolero" de Negru Vladimir
0 suflu
Context“Ieșirea din cercul” social prin singurătate care mușcă cu “dantura perfectă” societatea, are ca efect tăierea rădăcinilor cu lumea și reamplasarea lor în sine.
Când înțelepciunea este un pat al lui Procust , talpa care rămâne afară calcă peste moartea iluziilor , urcând în gânduri “un pumn de carne neagră” arsă de dezamăgiri și coborând “durerea în os” , în articulațiile cuvintelor.
Când înțelepciunea este un pat al lui Procust , talpa care rămâne afară calcă peste moartea iluziilor , urcând în gânduri “un pumn de carne neagră” arsă de dezamăgiri și coborând “durerea în os” , în articulațiile cuvintelor.
Pe textul:
„Ieșire din cerc" de Ela Victoria Luca
0 suflu
ContextÎn interacțiunea cu societatea , tot ce este mort în noi se agață de “zimții acestei lumi” , îl lepădăm ca pe pielea unui șarpe, așteptând reînnoirea de la viața desfășurată “în ritmuri rotunde”.
Cuvintele goale sunt “coji de ou risipite în cuibul gurii”, cuvintele simbol își decojesc banalitățile pentru a pătrunde în miezul lor, acolo unde stau ascunse sensurile care catapultează săgeata gândurilor din noi către muntele blocând orizontul vertical al aspirațiilor.
Cuvintele goale sunt “coji de ou risipite în cuibul gurii”, cuvintele simbol își decojesc banalitățile pentru a pătrunde în miezul lor, acolo unde stau ascunse sensurile care catapultează săgeata gândurilor din noi către muntele blocând orizontul vertical al aspirațiilor.
Pe textul:
„îmi caut primordialul simbol" de Virgil Titarenco
0 suflu
ContextCorect este : Oglinda ce deformeaza realitatea
Pe textul:
„Și din nou despre prostie" de Radu Herjeu
0 suflu
ContextProstul, dacă nu-i fudul, nu-i prost destul ; oricum, prostul privește realitatea deformat, subiectiv, fiindcă gândirea sa mică și lentă nu-i permite o obiectivare a realității.
Prostul care se crede deștept, se aseamănă cu cabotinul care se crede actor emerit , cu poetul fără valoare care se crede geniu și este la antipodul omului deștept care se crede prost.
Prostul care se crede deștept, se aseamănă cu cabotinul care se crede actor emerit , cu poetul fără valoare care se crede geniu și este la antipodul omului deștept care se crede prost.
Pe textul:
„Și din nou despre prostie" de Radu Herjeu
0 suflu
Context“Noaptea flămândă” se hrănește din palma în care germinează noncuvintele, iar în tăcerea absenței se aude “plânsul copilului “ din noi după surâsul zilei.
De la masa vieții “se ridică părinții când mor” , iar femeia dintre secunde “îmbracă în negru” sentimentele roșii ale cuiva , aburind cu decepții oglinda ființei.
Prin “arcada în lemn” a casei pe care o construim în fiecare zi, cărămidă cu cărămidă, vin “păsările fără zbor “ plutind orizontal la suprafața existenței, căci verticalitatea s-a rupt printr-un ideal distrus , și a căzut în “negura pământului”.
Noaptea sătulă de mizeria din om , pleacă capul pe mâinile oboselii noastre și adoarme în zgomotele disonante ale lăuntricului.
De la masa vieții “se ridică părinții când mor” , iar femeia dintre secunde “îmbracă în negru” sentimentele roșii ale cuiva , aburind cu decepții oglinda ființei.
Prin “arcada în lemn” a casei pe care o construim în fiecare zi, cărămidă cu cărămidă, vin “păsările fără zbor “ plutind orizontal la suprafața existenței, căci verticalitatea s-a rupt printr-un ideal distrus , și a căzut în “negura pământului”.
Noaptea sătulă de mizeria din om , pleacă capul pe mâinile oboselii noastre și adoarme în zgomotele disonante ale lăuntricului.
Pe textul:
„Noapte flămândă" de Ela Victoria Luca
0 suflu
ContextPatima ca “o mușcată sfielnică roșie cu gene lungi” dictează scrisoarea de dragoste în care numele iubitului încape “pe silaba de mijloc”.
“Orele îi petrec umerii în cercuri albe foarte strâns până la geamăt” și se-așează greu pe “zborul fluturelui de mătase”.
Își desenează gândurile umplând policrom pe șevalet constelații ,și își “pleacă fruntea pe brațe”, din care cad sumedenie de gânduri coapte.
“Spre amurg își întinde mâinile până la marginea lunii” și a lumii, acolo unde există un spațiu în care “taina nu doare și strigătul nu se aude”.
“Plânsul în pântecul ei moale” “udă tâmplele cu apă de trandafiri”.
Valsând fără regret într-un dans de sensuri desăvârșit, poezia își etalează expresivitatea rară într-un discurs liric superb care m-a impresionat.
Felicitări !
“Orele îi petrec umerii în cercuri albe foarte strâns până la geamăt” și se-așează greu pe “zborul fluturelui de mătase”.
Își desenează gândurile umplând policrom pe șevalet constelații ,și își “pleacă fruntea pe brațe”, din care cad sumedenie de gânduri coapte.
“Spre amurg își întinde mâinile până la marginea lunii” și a lumii, acolo unde există un spațiu în care “taina nu doare și strigătul nu se aude”.
“Plânsul în pântecul ei moale” “udă tâmplele cu apă de trandafiri”.
Valsând fără regret într-un dans de sensuri desăvârșit, poezia își etalează expresivitatea rară într-un discurs liric superb care m-a impresionat.
Felicitări !
Pe textul:
„la belle dame sans regrets" de tania cozianu
0 suflu
ContextDacă fericirea este o femeie enigmatică “cu picioarele lungi și albe” , atunci căutarea ei devine țel existențial.
Fericirea plutește undeva între “indecență și suavitate” , indecentă fiind expunerea ei provocatoare în vitrina unui corp față de nefericirea din oglinda spartă a altui corp , și este suavă și gingașă ca o floare, putând fi smulsă , la fel ca aceasta, rădăcina fericirii implantată norocos în unii oameni, prin atingerea nefericirii.
Tristețea expusă în vitrina cu lucruri moarte ale sufletului, “nu este un lucru dăunător decât atunci când se hrănește cu propria sevă” și poate fi fotografiată zâmbind echivoc în ochi într-un “instantaneu incomod”.
Fericirea plutește undeva între “indecență și suavitate” , indecentă fiind expunerea ei provocatoare în vitrina unui corp față de nefericirea din oglinda spartă a altui corp , și este suavă și gingașă ca o floare, putând fi smulsă , la fel ca aceasta, rădăcina fericirii implantată norocos în unii oameni, prin atingerea nefericirii.
Tristețea expusă în vitrina cu lucruri moarte ale sufletului, “nu este un lucru dăunător decât atunci când se hrănește cu propria sevă” și poate fi fotografiată zâmbind echivoc în ochi într-un “instantaneu incomod”.
Pe textul:
„instantaneu incomod" de Virgil Titarenco
0 suflu
ContextAveti dreptate.
Corect era:\"Gandurile gnomice exprimate pe hartie\".
Corect era:\"Gandurile gnomice exprimate pe hartie\".
Pe textul:
„Sinele" de razvan rachieriu
0 suflu
ContextNecunoscutul, enigmaticul din femeie se poate încarna într-un șarpe încolăcit peste iubire, sau într-o pisică neagră zgârâind sentimentele moi, hirsute.
Pe textul:
„Ce femeie!" de Radmila Popovici
0 suflu
Context