tata mi-a cumpărat
o bicicletă tohan
roșie mare
vârfurile picioarelor mele
abia atingeau pedalele
am descoperit
atunci
o altfel de lume
o lume trăită pe două roți
i-am simțit mâna dreaptă
Hai să fugim
de pe strada asta cu un singur trotuar
vom sări peste linia șotronului impregnată-n asfalt
ca un ciob stingher care și-a depășit cercul
să fugim incognito
din orașul cu anotimpuri
Când eram copil
îmi era teamă de groparul satului
îl recunoșteam
după târâitul pașilor
și forma umerilor aduși ca semnul întrebării
care-i ținea într-un echilibru perfect
nelipsitele obiecte
Pământul nu este rotund
dacă ar fi
tu ai sta prinsă-n cercul lui
ți-aș simți
trupul
mișcându-se
sub umbra mea
ca un cutremur
nu
pâmântul nu este rotund
doar tu iubito
te
Înainte
să te descopăr
erai o simplă femeie
nimic altceva
asta până când
ne-am copt între piepturi sâmburii mărului
acum ești
mai mult decât femeie
lucrurile au devenit complicate
cerul
Tata era un atelier de reparații diverse
dacă stricam vreun obiect
sau veneam cu o roată de bicicletă făcută opt
mă bătea cu palma pe umăr
le repara râzând fără să mă certe
avea un atelier
Nu mai e timp pentru iubire
Simțirile-s căzute-n van,
Ni-s ochii goi de fericire
Pliată-n pături pe divan.
Nu mai e timp de mângâiere
De doruri, jale și sublim,
Amară-i vorba ca o fiere
Pe
Se scula tata sâmbăta
cu noaptea-n cap
pleca pe jos la București după de-ale gurii
eu mă cocoțam în podul casei
și priveam ațintit pe luminator
sosirea lui
nu puteam să-l confund cu nimeni
Să nu râzi dacă am să-ți spun
că am alergat o viață
după o felie de fericire
vei râde și mai tare
când vei citi răspunsul
pe amprenta sărutului
cufundat adânc
prin labirintul
Nu știu de ce
dar drumul până la tine
mi se pare acum o veșnicie
te-ai mutat într-un oraș straniu
unde bătăile inimii
sunt imperceptibile auzului meu
un oraș interzis
cu străzi înguste
un
Privesc prispa copilăriei mele
stam ghemuit pe genunchii lui tata
serile erau calde semănau între ele
tata avea barba aspră
mă înțepa la fiecare plecare și venire
o așteptam la căpătâiul
un înger din cer venea la ospăț
numai duminica
în celelalte zile
oamenii făceau dragoste
cu strugurii
cu fierul
cu lutul
cu poveștile despre
acei pitici sfătoși
prieteni cu
Parcă-l văd și acum
cum tăia pâinea la masă
în mâna dreaptă ținea un cuțit lung și tăios
iar în cealaltă
o pâine rotundă și neagră
mesele aveau un iz de ritual sacru
pe-atunci ochii mei
diminețile
au miros de vâsc
zboară
cu aripi crude spre tine
uneori
sub formă de inimă
din care izvoresc
o mie de lacuri
la marginea cărora
gondolierii ascund cântecele
iar tu
le tragi
Te țin de mână ca pe un copil
când traversează strada pe la trecerea de pietoni
am îmbătrânit
cu zece degete la o mână
încleștate pe-o linie a vieții
ești un satelit natural al Eului
mă ridica tata
până-n tavanul casei
unde mirosea a var proaspăt
cu brațele lui
ca două liane despletite
pluteam în aer
fluturat de viață
râdeam
cu gura plină
aproape de cer
și-acum
Tot timpul am visat
alb negru
de aceea pentru mine
moartea nu-i deloc urâtă
deloc logodnică
fără coasă și glugă
eu o văd
ca pe o melodie care nu doare
elegantă
imprevizibilă
fără
Dacă îmi vei întoarce spatele
versul acesta
va prinde gust de lacrimă
cuvintul s-ar topi pe cerul gurii
odată cu clipa
împotmolită-n naftalină
bucură-te
ca la un ultim spectacol al
Visurilor frumoase
nu le pot îmbrățișa
niciodată
sfârșitul
de fiecare dată
privirea îmi
alunecă pe fereastra zidului
cu temelia în buza cerului
ele se sparg
în ciobul uitării
iar
Să nu râzi dacă am să-ți spun
că am alergat o viață
după o felie de fericire
vei râde și mai tare
la auzul
că am găsit-o
lumina nopții
pregătea sărutul pe umerii-mi goi
trebuia să mă
Tu ai rămas acolo unde
fluturii au învățat prima oară să zboare
printre fraze
și rugăciuni incastrate
în catapeteasma altarului
spre care-mi ridic ochii plânși
eul tău e
o gară sfâșiată de
zadarnic
îmi sap tranșee în suflet
octombrie
mă va găsi
inevitabil
îmi va coase ochii
cu fire de păianjen
ținându-mi sub pleoape
prizonieră lacrima
octombrie
e un tren care
șuieră
astăzi întrebările
din mine au murit de mult
am visat că am 19 ani
părul inelat
voce tremurandă în imn de iubire
nici-un motiv
să-ți spun că te iubesc azi
pentru noi toamna
n-o să vină
Vinerea
n-o pot deosebi
de ziua de luni și cafeaua de joi
bine că s-au inventat literele
altfel răsfoiam
interminabile calendare.
bine că mai există viață
altfel n-aș fi putut face